Vreau. Nu pot.

Mi-am dat seama că a fost de ajuns să se încălzească afară ca să...
Mi-au fost de ajuns un fluture și un vis ca să...

...

Iar îmi pierd cuvintele.
Ideea e că eu chiar nu pot urî.

Demone

Demone, ești frumos ca un înger
Demone...mă sfâșii încet.
Mă abandonezi în ploile gri ale toamnei
Și-n uitare.
Demone, tu vii doar noaptea.
Demone, ești aici mereu
Și-aș vrea să nu pleci vreodată.
Demone... ești dureros ca un înger.
Demone, ce te plimbi în grădina ta albă
Cu îngeri de marmură,
Cu aripi, mari, întinse,
Și capul plecat spre pământ,
Tu, demone, ești icoana mea.
Demone, ești cald precum e focul
Și alb ca zăpada.
Demone, demone... ești rece ca cerul infinit
Și negru precum corbii.
Demone, ești melodia unui pian abia atins
Și strigătul de disperare.
Demone... tu ești un înger.
În grădina ta de marmură,
Ești cea mai frumoasă statuie,
Cu aripile rupte,
Ești mic, ascuns într-un colț,
Rece precum moartea și somnul;
Demone, ești imaterial precum un vis,
Ești cel mai frumos coșmar
Și cel mai dulce chin,
Demone, tu, îngerul meu fără aripi...

Corbul alb

Corbii zboară
În noapte
Iar aripile lor bat
În șoapte.

Doar un corb e alb
Și speriat.
Frații săi -umbrele-
L-au abandonat.

În zăpada rece
Stă întins un corb.
Corbul se uită cum ninge.
Corbul e orb.

Legături

Eu sunt legată la mâini și la ochi.
Încerc să gândesc, dar totul e în ceață,
Ceața e prea deasă
Și nu văd.
Nu văd...
Doar pe tine te văd,
Dar nu știu dacă așa cum ești
Sau așa cum aș vrea eu să fii.
Încerc să-mi impun adevărul
Dar sunt oarbă în fața lui...


Încerc să te ating și nu pot,
Am mâinile legate,
Legate mult prea strâns,
Mă dor.
Încerc să te țin în brațe
Și încheieturile îmi sângerează
Când încerc să rup frânghia.


Sunt legată la mâini și la ochi,
Sunt neputincioasă...
Plâng, și mâinile mă dor.

Cold

The cold wind's blowing silently through the old trees.
Not a sound; and yet I can hear it screaming.
The cold raindrops fall like tears
Touching my cheeks -
Liquid ice that burns my skin.
I froze silently long ago
When the last rays of light turned to ashes.

Trec luni

Trec luni fără să te văd
Și frigul mă găsește în fața aceluiași geam
Acum înghețat, deși e toamnă.
Frunzele sângerii dansează cu vântul
Și ți-aș cânta și eu o melodie
Doar, doar ai adormi
Tu, înger din brațele mele.

Toamnă / Iarnă

Totul în jur e fumuriu și neclar, -din cauza ceții prea dense- parcă tot ce era material a fost înlocuit de fantasme. Cerul nu mai există. Nici sunetul. Nici lumina. Doar frigul.
Nu se vede nimic clar. Abia se disting lucrurile aflate la un metru în fața mea și mă întreb : chiar sunt acolo?
Frunzele moarte mi se sfarmă silențios sub pașii grei ; am impresia că nu calc pe frunze, ci pe reminiscențe ale lumii ce a fost înaintea noastră.
Nu mai cred în iadul roșu, în flăcări, plin de țipete.Asta înseamnă sunet și lumină. Și căldură. Asta înseamnă că fiecare mort ar fi conștient că nu e singur, nici chiar în acel haos.
Iadul e cum îl văd eu acum. Iadul înseamnă nimic. În iad ești singur cu teama ta și cu eterna disperare. Iadul nu e roșu, e lipsit de culoare. În iad e liniște. Și frig. De aceea cadavrele celor ajunși în iad se îmbrățișează singure, sperând la lumină... căldură... și vrând să audă măcar plânsetele celor vii deasupra mormintelor lor. Dar nu-i plânge nimeni.


Ninge din aripile îngerilor.
Și le scutură, blând, ușor,
Încetișor,
Le lasă să tremure, albe,
Catifelate și calde.
Și ele ajung pe pământ reci,
Trecute prin vid
Și seci.

Bleu

Noaptea îmi mângâiai visele cu șoapte de pian, ca apoi să le alungi în nimicul din care au venit și să mă trezești. Când cântai, era ca și cum deveneai una cu muzica, te contopeai cu muzica pe care, din primele note, voiai să mi-o dedici mie, dar care se impregna atât de mult în ființa ta, încât o țineai doar pentru tine și luna care te privea printre stele. Ajunsesem să fiu geloasă pe lună, căci mă înșelai cu ea, și pe muzică, pentru că și ea îți era amantă. Uram și adoram modul în care te pierdeai în extazul acela artistic... Veneam la tine și te cuprindeam de după umeri, iar tu tresăreai mereu speriat și eu te sărutam pe creștet și îți mângâiam pletele blonde, apoi mă așezam lângă tine și vedeam în albastrul abisal al ochilor tăi cerul, apele, sufletul tău... Toată lumea mea era acolo. Stăteam amândoi așa, pierzând nopțile unul lângă altul pe scaunul dur din lemn, în liniște deplină, fără a scoate un cuvânt...
Îmi scriai poezii. Mi le scriai nu pentru că așa trebuia să se întâmple într-o poveste ca asta, ci pentru că așa simțeai și te transpuneai pe foile pe care rămânea parfumul tău, pe foile pe care obișnuiai să le îndoi ca să ascunzi în interiorul lor câte o petală de trandafir sângeriu... Eram geloasă pe acele pagini că ți-au simțit și ele atingerea și că ai scris pe ele. Mă revoltam : de ce nu ai scris pe mine, pe pielea mea albă care mereu îți cerea atingerile privirilor, tăcerilor tale, a vocii tale, a mâinilor tale...?
„Dar am scris!”, așa ai spus. Ai spus că ai scris pe mine cu sărutarile și atingerile tale, doar că cerneala e invizibilă pentru alții, căci ai scris pe sufletul meu, ca să vedem doar noi doi...
Mă trezeai nopțile în momentele în care simțeai că stelele trebuie să moară din nou. Dar nu mă trezeai cu pianul, ci cu cântece abia îngânate în urechile mele, ca și cum ți-ar fi fost milă de mine și nu ai fi vrut să îmi curmi somnul, deși voiai să îmi arăți una din minunile naturii pe care o iubeai atât de mult. Te întindeai lângă mine în pat, cântând încet și mângâindu-mi obrajii palizi ușor, ușor de tot, cu atingerea ca de pană a mâinii tale, neîndrăznind să faci alt gest, ca eu să mă trezesc blând și senin sub ochii tăi... Priveam cum răsare o nouă zi odată cu soarele bătrân, o nouă zi în care să-mi scrii poezii parfumate cu sufletul tău preschimbat în cerneală, o nouă zi care va pieri sub noaptea neagră în care iarăși mă vei trezi cu murmur de pian ca să stăm, tăcuți, unul lângă altul, fascinați unul de altul...
Îmbrățișam poeziile cu petalele dintre foi când erai departe, căci așa îmbrățișam parfumul tău și te simțeam lângă mine, iar când ne revedeam tu îmi mai dăruiai o parte scrisă a sufletului tău din care picurau petale roșii, ca o ploaie caldă de dragoste...
Din păcate tu ești doar unul din acele vise pe care le alungai delicat, cu pianul, la îngerii care treceau să vadă dacă dorm bine, iar poeziile sunt doar praf, iar petalele roșii doar sângele din venele mele, iar mângâierile tale doar pene din aripile îngerilor care m-au atins din greșeală...

Salutări de dincolo de Soare

Bună dimineața!
Te-au sărutat îngerii azi noapte,
Dar tu nu știi.
Tu crezi c-ai visat.

Îmi pare rău

Îmi pare rău, am uitat.
Ar fi trebuit să-mi curăț gândurile negre
Și să le culc într-un așternut curat.
Dar am uitat.

Îmi pare rău, dar toate s-au dus.
Ar fi trebuit să mergem și noi cu frunzele spre alt tărm sfânt
Unde soarele n-a apus,
Dar nu ne-am dus.

Îmi pare rău, dar am uitat să cânt.
Pianul râde prăfuit, cumva sinistru, cu dinții săi albi și negri
Și mă îmbie să-mi destăinui muzical un gând...
Dar am uitat să cânt.

Îmi pare rău, dar s-a oprit timpul în loc.
Nici soarele nu apune de tot, nici vântul nu bate, nici corbii nu zboară...

Rai imperfect

Un înger și un demon se țin de mână tandru, cu toate că știu amândoi că legăturile dintre ei sunt ca mușcăturile lui Adam și a Evei din fructul oprit. Fiecare face parte din altă lume și totuși aparțin aceluiași univers; unul e blestemat să aibă o pată albă, de lumină, în locul inimii corupte de întuneric, iar altul să poarte povara unei părți infirme din tenebrele celui iubit.
Momente furate sub un copac bătrân... Același copac unde acum o eternitate a fost înfăptuit păcatul primordial, un păcat comis nu din cauza ispitei șarpelui, ci a curiozității, a întrebării „Ce s-ar întâmpla dacă aș mușca?”...
Îngerul și demonul iși ating mâinile tremurânde, iar ele se unesc, dar e ca și cum le-ar despărți gândul greșelii lor și remușcările amare. Îngerul e, poate, cel mai conștient de faptele sale. Iar îngerul e, de fapt, o ea : întruchiparea inocenței și sincerității, o imagine pângărită acum de o nevinovată și nechemată poveste de iubire. Uneori se sperie de zâmbetul demonului, un zâmbet cu un înțeles echivoc, un zâmbet mefistofelic chiar și in prezența ei, dar îmblânzit la vederea lacrimilor însângerate de pe fața ei...
Cei doi se percep ca o realitate obiectivă ; dar de multe ori amândoi se întreabă dacă într-adevăr ei există și nu sunt doar roadele unui vis, personajele fictive ale unui roman, două figuri neclare născute din culorile întinse de o pensulă pe o pânză oarecare... Sau dacă nu sunt copii unui blestem.
Îngerul nu s-a mai privit în oglindă de secole. Până la urmă, ce ar vedea? Nu ar fi ea cu adevărat. Ar vedea doar părul lung și alb, aripile moi, maiestuase, mari și un chip care și-a pierdut demult lumina sfântă a candorii. În plus se teme. Se teme că dacă s-ar uita într-o oglindă, dacă s-ar vedea așa cum e acum, și-ar vedea și sufletul murdarit, dezonorat... și ar fi alungată din cer.
Demonului îi e rușine de semenii lui. Nu mai poate răni, suferințele altora îl lasă indiferent în loc să-i provoace o plăcere nebună, sadică. Nu-și privește ortacii în ochi de teamă ca aceștia să nu-i vadă acea infirmă umbră de căldură din suflet, acea pată de lumină ascunsă în întunericul infinit din el.Se teme ; se teme de pedepsele la care l-ar supune cei cu care altădată își bătea joc de sufletele celor morți, de somnul celor vii, pe care-l infestau cu coșmaruri, cu teroare... Toate bolile pe care le-a pricinuit... El, cel care provoca durere, a ajuns să se teamă de durere.
Iar acum, sub acest copac al păcatului, își privește dragostea în ochi. Privirile li se unesc, dar sunt atât de îndepărtate! E ca și cum i-ar despărți universuri, lumi întregi pe care cei doi le-au văzut, lumi care au murit, care există, care se nasc...
Ea se gândește. Probabil că au pângărit acest rai atât de rău, încât nu mai e sfânt. E nevoie de alt rai, de alți îngeri, de alți sfinți...
E o minune că El n-a aflat încă. În mod bizar, chiar ironic, amândoi păcătoșii Îi mulțumesc. Dar amândoi se tem de momentul în care va afla ; atunci va veni Apocalipsa, copacul se va usca și toți demonii iadului se vor urca pe crengile sale, dându-i foc și râzând diabolic în timp ce toți îngerii vor plânge împreună cu Adam și Eva din cauza greșelii săvârșite la rădăcinile arborelui...

Post de umplutura

N-am chef de diacritice.
Pf, a trebuit sa-mi schimb parola pentru ca eu, ca un geniu ce sunt, am apasat pe caps in loc de tab si mi-am scris parola mare si clar langa e-mail. Si ce-mi placea parola veche.
Mananc mult prea multa ciocolata, la naiba. Ma mir ca n-am carii. Adica am, da' numa' doua ceea ce mi se pare un record la cate ciocolata bag in mine si avand in vedere ca ma spal pe dinti doar dimineata si seara.
De asemenea, injur mult. N-am un bagaj foarte vast de injuraturi (adica am, da' nu le folosesc), zic numa' "dracu", "cacat", "rahat" si verbul acela care exprima actiunea de imperechere dintre femela si mascul (sau nu numai...), atat in romana, cat si in engleza. Ahh. Tre' sa ma dezvat. Macar partial.
Dejtele mele aluneca tot mai lin pe corzile / coardele chitarei, dada. De fapt, Wedding Nails chiar incepe sa suna ca lumea si aproape am ajuns la tempo-ul ei. Ba, Wilson e nebun, ba. Cum poate fi un om atat de genial?
Multa lume-mi zice ca n-arat a metalista. Da' cum adica, tre' sa arat cumva anume ca sa-mi placa o anumita muzica? Tre' sa am un tatuaj cu un craniu pe proeminenta aceea cu rolu' de a ma ajuta sa simt cand ceva pute sau nu si unu' cu o pentagrama pe posterior si un pierce in pleoapa ca sa am dreptu' sa ascult metale? Tre' sa atarne lanturi de mine si sa stiu sa marai ca Akerfeldt ca sa pot tine un Jackson in mana si sa si cant la el? ( Don't get me wrong, il iubesc pe Mikael. )
Speaking of piercings, guess who's piercing her ears. Aha. Eu. Abia astept, wuai. Tre' sa prin un moment. Si in plus tre' sa-mi cumpar cercei... Sper sa-mi pirsuiesc urechile pana in toamna. Daca n-am timp, facem. Facem, dom'le!
O sa sune asa de betiv din partea mea, da' mi-e asa pofta de o gura de bere. Mnu, nu beau, nu prea is genul de copil "I'm gonna do that just 'cause mom and dad said not to", plus ca rezistenta mea la alcool e sub zero absolut, eu de la 4 bomboane cu lichior deja ma inveselesc ca un copil in fata lu' Mosu' si de la a cincea bomboana cad pe jos ( de ce se zice asa? Pleonasmul e evident, doar n-ai cum sa cazi pe sus. ).
Ahh. Am mai zis ca ador anticariatele? Am fost recent si m-am intors acasa cu 17 carti. Si inca mai vreau sa cumpar. Am gasit ieri una faina in engleza, cu vreo 20 de pagini lipsa, dar cred c-o sa mi-o cumpar totusi. O sa deduc eu ce a fost pana acolo.
Inca ma macina rau intrebarea "Exista sau nu Dumnezeu?". Pana la proba contrarie voi continua sa cred, no, desi in niciun caz ca inainte.
Nu inteleg de ce zic "ioi" si "no", doar eu is moldoveanca ( si nu pur-sange, din cate am aflat relativ recent. Sufar. Eram asa de mandra. Si moldovenii nu-s prosti si nespalati ma! Ce dracu. Or fi taranii aia care au stat toata viata lor la curu vacii, da' unu' care a crescut in civilizatie nu e asa.)
Iara aberez. Oh, am mai zis ca ador sa rad ca proasta? E asa de fain sentimentu' ala de libertate absoluta cand razi de simplul fapt ca o sticla de Pepsi se rostogoleste de pe banca si nu-ti pese de nimic, da' nimiiiiiic. Ah. Genial.
Cre'ca inchei aici.

P.S. Niciun tantar, ma! Niciun tantar pana acum nu mi-a intrat bazaind vioi in urechile mele care urlau dupa liniste ca sa doarma! Nu-mi vine sa cred. Asta e un record. Desi, dupa cat a plouat (si dupa cat inca mai ploua), fac o profetie cu doua variante : ori se vor inmulti peste masura si va fi un miracol daca n-o sa ajung ca o stafida carunta pana in toamna, ori se vor ineca toti. Votez pentru a doua varianta. Muhahaha.

P.P.S. Da, stiu, multe greseli si-n postul asta, is prea lenesa sa le corectez. Mi-am amintit o intamplare mirobolanta de azi dimineata. Ma trezesc eu pe la 9 jumate (cred), stau in pat ca o leguma turtita, incerc sa adorm inapoi, evident ca nu pot. Mbuuuun. Ma dau eu jos din pat la 10 jumate, ma duc chiauna la mama, ma chinui sa vorbesc cu ea, gura mea refuza sa scoata ceva mai mult decat un mormait pe care nici eu nu l-am inteles, imi iau de mancare, imi revin, imi revine si debitu' obisnuit de vorbe, incep sa turui ca o moara hodorogita, ma trimite mama la cumparaturi, ma duc. Mbun. Ca de obicei, plec fara sacosa, doar ce-mi trebuie sacosa, n-am maini? N-am buzunare? Eu-s femeie practica. Bun, ma iau, ma car prin ploaie pana la magazin, iar un Bors Fermecat, Vrajit, Magic sau cum e (ce-i asa de magic la el, ti se toarna singur in gura? ), iau o legatura de leustean si una de pantrunjel (noroc ca stie tanti aia ce sa-mi dea, desi mi-ar putea face o poanta odata si sa-mi dea altceva, ca eu nu fac diferenta intre plantele astea. Rusine mie, stiu, da' asta e, atata timp cat stiu sa le tai si unde sa le pun in mancare, mi se pare ok. ), ma inapoiez acasa unde ma asteapta mama cu nerabdarea arzandu-i in vene ca sa termine borsu' ala atat de ne-magic, dar atat de gustos. Asa. Intre timp ma duc sa deschid calculatoru' care face un zgomot ciudat, isi aprinde si el somnoros toate luminitile alea care inca nu stiu ce rol au si... se inchide. Moare.
Ma reped urland la mama care nu prea le are in domeniu, da' cum tata nu era acasa, nu aveam la cine sa ma reped si urlu "AVEM UN RANIT PE FROOOONT, CHEMATI UN MEDIC!!!" la care mama se uita speriata la mine si ma intreaba ce rani ii ameninta viata ranitului iar eu ii spun tot urland "INIMA II CEDEAZA, SANGEREAZA, A FOST BATUT CRUNT!!!", in alte cuvinte ii impartasesc cu juma' de gura banuiala mea cum ca s-a ars sursa. Dupa tot acest taraboi ma duc si ma gandesc ca totusi nu o fi bagat bine in priza si incep sa umblu pe la toaaaate prizele, ca nu stiu care-i unitatea, fixandu-le bine de tot. PC-ul prinde viata dupa aceasta operatiune iar eu ma duc la mama si-i comunic victoria glorioasa, spunandu-i cum am resuscitat ranitul si l-am readus la viata, sub privirile ei mandre pironite in oala cu bors.

Răni

Lasă-mă să mor.
Lasă-mă să-mi sparg capul de oglinzi,
Lasă-mi să-mi întind sângele pe pereți
Și... să mor.
Toate oasele mă dor.
Scrâșnesc din dinți.
Hai să nu mai fim așa cuminți.

Tu chiar nu vezi?
Uite cum se rupe pânza asta
În mâinile mele, cu care mi-am desprins pielea de pe carne.
Acte de sadism nebun, nu?
Și cine le-a comis indirect
Prin mine?
Tu.
Uite cum se rupe pânza! Nu pot s-o cos la infinit...

Lasă-mă să mor.
O să treacă.
Am mai simțit furia asta
Și dezamăgirea asta seacă.
Toate mă dor.
Lasă-mă să mă tai în oglinzi
Ca să nu te mai văd în ele.
Lasă-mă să mă descarc
Doar ca să uit de această durere.
Lasă-mă să uit...
Nu va mai fi nimic cândva
Și-o să răsară alt Soare.

Ruine

Printre ruine-am fost şi noi.
Pe băncile rupte din parcul părăsit
- Mai ştii cât de mult ne-am iubit? -
Prin parcul ticsit de gunoi.

Printre ruine mai e cerul
- Unde ne-am lăsat noi eul? -
Printe ruine încă plouă.
Se rupe lumea pe din două...

Printre ruine ploaia curge greu, şiroi.
Nici pe mine nimic nu mă mai ţine.
Ai uitat de mine?
Ai uitat de noi?

Macabrul din oglindă

Se pleacă noaptea-n doliu greu
Pe codrii-ntunecaţi.
Luna se-aprinde, stele se sting...
Aştrii ce mor înjunghiaţi.
Pe cer, razele albe-s cuţite.
Pe lac, gheaţă.
În codrii, argint răsfirat
De reverie măreaţă,
De gând îngropat.
Se tânguiesc glasuri macabre în beznă.
Plânset morbid s-agaţă-n copaci.
Lacrimi ce cad ca picuri de gheaţă
Din ochi trişti, închişi şi opaci.
Lacul primeşte fremătând
Jertfa venită din nori întristaţi.
Luna răsare iar, dominând
Copaci de păcate spălaţi.
Apoi vine vântul şi cântă
Nocturne macabre.
Frănţi, arborii cad pe rând în lac -
Vaiete deşarte.
Cândva, sinistru glas tremura
Printre crengile goale-ndoliate.
Eterna noapte-acum s-a stins -
Păcate lacului cedate.

Normal

La negrul râu se-ascund în ape
Fecioare, mame, dureri, şoapte
Ce le-a scăpat cândva în apă
O ploaie demult moartă.


Mii de fluturi
I s-au aşezat
În păr.
Ea şi-a scuturat
Apele negre
În care a plouat
Cu praf
Albastru.
Aripile mici
S-au rupt rând pe rând
Cazând la picioarele ei
Ca petale.
Cerul i s-a aşternut la picioare.

Flori

Îmi tai respiraţia-n petale,
Mi le-a dat Noaptea,
Le arunc în spate ca o mireasă
Şi cad.

Mai ştii, m-am sărutat cu trandafirii.
Cui îi mai păsa de spini atunci ?
I-am stâns - buchet - în braţe.
Mi i-a dat Luna.

Şi mai ştii, am vorbit cu florile.
Stăteam pe câmp, iarba era gri, cerul mov şi soarele mort.
Florile erau doar umbre, ruine a ceea ce n-a fost vreodată şi s-a uitat.
Le-am păstrat. Mi le-a dat Moartea.

Alter Ego V. Ultimul ciob al oglindei sparte ce a fost cândva un Alter Ego complet

Știi, azi mă gândeam să nu mai scriu... Să renunț la penultima parte din mine, la penultima bătaie a inimii. Pur și simplu pentru că aud cuvintele prea muzical și, cu toate acestea, nu le pot reda pe pătrimi, optimi, doimi și pauze... Aș vrea să scriu un portativ al liniștii uneori. Aș vrea să-mi trec stiloul peste pagini cum îmi trec mâna peste coardele chitarei și să las în urma mea un ecou trist. Am vrut să dau formă sufletului meu, să-l pictez în cuvinte și semne de punctuație... Dar se pare că sufletul meu e pentru orbi. E făcut doar pentru a fi auzit, nu scris...
Am fost făcută pentru a mă scurge în sunete pe coardele vocale de metal ale unei bucăți de lemn. Am fost făcută pentru a arunca vântului pârți din sufletul meu... Am fost făcută pentru muzică, doar pentru muzică.
Am uitat cum e să scriu, am uitat banalitatea literelor, am uitat cum să fac negrul creionului să lase dâre șerpuitoare pe hârtia albă, am uitat să conturez un chip, am uitat să citesc...
Am rămas doar noi. Eu și muzica. Voi scrie cu note muzicale și voi desena cu muzică... Eterna mea liniște.

The only dance I knew was running...

Corvus corax

Mi-ai mângâiat fiece cărare cu moarte în zborul tău
Negru...
Întunericul morbid din penele tale mi s-a prelins pe chip
Sângeriu...
Ecoului zborului tău îmi răsună în urechi precum amintirea unui țipăt
Oribil...
Croncănitul tău a fost sentința mea la moarte.
De pe apogeul vieții mele m-am aruncat în bezna aripilor tale
Și m-am lăsat purtată în zbor spre uitarea ta neagră.

Alter Ego IV

Mi-e somn. Atât de somn... Prea somn.
Mi se preling vise și coșmaruri pe sub gene.
Mă uit. Când mă trezesc, le uit.
Nu există și cred în ireal.
Tăcere...

A-ți plânge morții
E la fel de folositor
Ca a te șterge cu un prosop ud
După baie.
Ce le pasă lor? Ce ii doare?
Ce mai simt ei?
Doar vise, eterne vise...

Mi s-a rupt sufletul în două.
O jumătate e cu mine.
Una e în alt univers.
M-am replăsmuit în altă lume și totuși...
Mi-am luat amintirile acolo. În rest nu mai știu nimic.
Doar îmi amintesc lucruri pe care nu le-am făcut.
Eu, dar nu eu...

Post de umplutura

Mila e cel mai dezgustator sentiment. N-am nevoie de compatimire, nici altii n-au nevoie de compatimire, de mila, de dracu' mai stie ce.
Ce rost are? De ce sa mi se rupa sufletul in doua pentru suferinta altuia? Il ajut cu ceva? Se simte cu ceva mai bine? Nu.

Forgive-forgave-forgotten.

My white wings shiver because of the cold. My mind seems frozen too.
I search in the depths of my darkened mind and try to recall you.
And yet, you are here not. I know you are in hell.
It's taken you from me and hidden you so well.
I shall go there now and take you back -
It's not the courage that I lack.
I'll face the flames with which you burnt my soul.
I want yours back, for it makes me whole.
I shall walk among demons and try to escape their torture ;
I will be safe and I'll find my fortune.
I'll break the silver gates of hell and I will pass Cerberus
And I will search for you - you made me ravenous.
Love was both my archenemy and my friend.
It's you why from Heaven I was sent.
But now... you're gone. And so am I.
We're torn apart by the question "Why?"
Why me in heaven? Why you in hell?
Two souls abandoned in a burning shell.
I used to love you, I still do.
I've always wished you loved me too.


As centuries passed, she forgave him for ripping her heart out of her chest, cutting it with a knife and eating it while spilling her blood everywhere. She loved him to death.
As centuries passed he'd forgotten her... She was just another dinner.

Incorect sentimental

Se-ncinge aerul prea tare,
O să plouă...
Or să se ducă oameni triști la serviciu
Pentru un amărât de salariu.
Au să zboare păsările acuși
La cuiburile lor
Și-au să-și cânte privighetorile
Dorul lor
Pe crengile udate.
Ouăle cucului sunt ascunse bine
De ploaia grea.
Undeva cineva mănâncă ciocolată
Și se uită pe geam la picurii grei.
Norii avansează,
ducând departe griul.
Ceva nu e bine...
Plecarea lor a lăsat în urmă ceva eronat.

Cauza?

Lamă de cuțit.
Sciplește în beznă, aruncată spre un țipăt de groază.
Sunetul metalic al cuțitului căzut pe dale de piatră.
Sângele cui?

Pat alb. Așternut alb.
Moarte imaculată.
De sub așternut se ivește o mână de marmură cu șuvite de sânge.
Al cui?

Cameră goală. Mare, pustie, rece, gri.
Perdele vaporoase la geamuri.
Ea se confundă ușor c-o fantomă în rochia albă până în pământ.
Zâmbet cadaveric pe buze însângerate. Sunet de corp ușor căzut pe podeaua rece.
Cauza morții?

Casă mare, zgomot, oameni ce râd fals, ipocrizie.
Privire pierdută într-un cavou de sunete nedeslușite într-o atmosferă gri.
Lac de sânge. Privire vie, ipocrizie, râs și oameni - morți.
Criminalul?

Noapte. Felinar negru arzând galben.
Sânge de lumină pe dale de piatră, coagulat într-un lichid vișiniu, amărui...
Sângele cui?
Cauza morții?
Criminalul?
Date pirdute în neant.

Dearest.

Ipswich, England
the 23rd of May 1781

Dear Arthur,
It would be rather strange to hear voices in the depths of a lake or in the darkness of a forest - but who has ever said that madness made any sense?
And even so, my dear love, I am sure that I am not mad, as they say. They are all lying to you, they have always been, all this time. They want to tear us apart, and, God, I see that they are completing this dreadful task quite well...
You know my love for the forest, especially in fall. I love to feel the chilly wind on my skin and the fallen, dry, red leaves under my bare feet. Have you ever noticed how red they are? It's like all the warmth they felt during summer came to the surface together with autumn. Or it's like they have fallen dead, dead corpses of summer and they're covered in blood... Either way, they still are beautiful and misterious, they have something magical in them.
I used to watch them come down from the branches of the old trees. They were floating on the air, which was carrying them down gently, as if making sure they would reach the ground to simply let their macabre beauty rot there - just like my dear mother's corpse.
"Dear mother"... Why dear? I barely knew her, for she died when I was only three years old. You know the story. You, my love, know exactly what happened then without knowing what I felt. You may laugh. You may say that I truly am mad. Do as you please, for I can only reach you through the words written on this paper - they cannot feel you, touch you, slap you, stroke you or tame you rebel locks... So you needn't fear their reaction at your laughter ( which I hope will not come alive on you lips ). I, as I foolish child as I was, did not feel any sadness. I felt only emptiness, and emptiness that never ceased to exist. When she died, she locked all my memories of her deep within my mind, she sealed them with her death. I can draw you a portrait of hers just by looking at the image in my mind - and it would be perfect.
But what I remember best is her lied down in the coffin. She was as white as snow and her skin as soft as silk! She looked like an angel who was sleeping, not like a corpse of a woman who has left her family in this world to cross the border to the other one. I assume that is the reason why I call her my "dear" mother, for she is, or at least, has been dear to me.
Father said that I must have gone mad from the sadness I felt then. But I didn't feel neither sadness, nor pain. But it's then I started hearing voices - in the woods and underwater.
Some years ago one of my friends said she'd teach my to swim. It was something new to me and I have always wanted to know how it felt when to cold dark green water of the lake touched my skin, my entire body - not only the tips of my fingers.
I was a fast learner, therefore I became a good swimmer quite fast.
One day I felt the need to dive. It was like the girls were trapped in another world - the real one - and I was isolated in a world of silence. It may sound like the words of a mad person, but I was lucid at the time. I knew what I was doing perfectly, as I can recall the event.
So I dived.
I held my breath and let my body float underwater. It was like I was trapped in an ice cube, but I got used to the cold. And... I heard her voice. My dear mother's voice.
She was calling me to her, my love, she wanted me to join her!
The happiness I felt was breathtaking.
But after this, everything gets blurry. I remember only that I woke up in my bed the next day. I heard the servants talking - they said it's a miracle I didn't drown. I had a fever.
But, you know my character - when I'm determined to do something, I do it. So, when I got better, I went into the woods again to meet my old and only friends - the wind, the leaves, the trees and autumn.I have always enjoyed their company, for they can listen to my words and always agree with me. I think they are the only ones not saying that I'm mad.
And, oh, my love, I have to admit it, and you may laugh again : I love an oak tree more than you! I have watched its leaves falling at my feet every autumn, I have heard the wind blow through its branches, singing to me and I have seen that tree getting older and older... Ah, what a naive child I was! I have found myself loving it, adoring it, embracing its brown trunk and kissing the rough tree bark.
Alas! Why am I telling you things you already knew about? All I wanted to say is that one day, while I was resting upon the oak tree, I heard my mother's voice again, singing a lullaby...
She's calling me, Arthur, I know it. She's calling me from beyond the grave - the beautiful corpse that had once held my mother's soul in it.
You know what life and death are? Life consists of a body which has a heart that beats and a soul that can feel emotions, memorize things and make the body live. Death comes when the soul gets tired of being trapped and the heart needs to rest - so the body, basically, is nothing.
Imagine that the wind was actually made of the souls of those who cannot rest, and not just blowing air!
Oh dear, I wrote to much again. I think you must have gone tired of my philosophy, but I do not keep a diary, and besides, it would be boring to express me emotions to mute pages! I prefer to write to you and wait for a response.
And so I'll do.

Yours,
Lilly

Bun venit

M-ai lăsat să-mi prind în păr
Clame-mpodobite cu flori
Și fericire de vară.

Ai adunat vântul cald
Într-o revărsare unduitoare
De ape negre
Pe umeri goi.
Și albi.

Ai prescimbat liniștea gri
A zăpezilor unite cu norii
În râsete.
Albastre și verzi.

Ai scuturat melacolia frunzelor moarte
În petale vii încărcate de albine
Și zumzet.

Bun venit.

Cosmar.

"Mi-am imaginat asa... un cataclism sub o forma noua, formata din toate temerile oamenilor. Fiecare fobie, fiecare cosmar, fiecare film de groaza care te-a speriat, pana si cea mai mica frica a fiecarui om . Toate astea adunate intr-un imens cataclism...
Si intuneric."
Al.

Urme

Gheața a pus flori la geamuri...
A vrut să compenseze lipsa lor pe timp de frig, sau cine știe ce a avut în minte...
Și ninge greu.

E ca și cum aceeași vară iubită a albit...
Flora s-a făcut sticlă rece, și-a aruncat culorile în timpul trecut.
Și-i frig mereu.

E fantomatic totul
Și-acuma se sperie mințile infantile cu povești cu lupul cel rău...
Care caută sânge.

În abisul alb se văd pete negre.
Urmele tale pe ce a fost - așa ai călcat tu totul în picioare...
Și-n urmă-i gheața care plânge.

Alter Ego III. Eu, dincolo de oglindă

Plâng cu lacrimi de vorbe și îi scald pe mulți în ele, așsa cum eu mă scald în timp.
Șoptesc priviri neînțelese... netălmacite și pierdute.
Mă exteriorizez prin îmbujorări.
Iriși ciocolatii de tristețe sunt zid între sufletul meu și ei.
Apoi verzi ca iarba verii mă unesc de cer, formând orizontul într-un zâmbet.
Numai tu mă înțelegi deplin, natură.
Ia-mi gândurile și dă-le vântului, să le elibereze măcar pe ele...
Păr negru de abanos curge peste umeri dezgoliți, undându-i.
Apoi vântul îl arată roșcat soarelui.
Și iarăși negru, udat de întuneric.


Se usucă frunzele și nimic nu le mai ține departe de vânt.
Pleacă într-o călătorie eternă - o libertate visată în veci.
Așa și păsările au plecat, așa și astrele mă uită cînd eu mi le-am pictat pe inimă, de neșters.
E-o dezolare și o jale a naturii muribunde ce mă cuprind și mă îneacă încet.
Natura e ca un Phoenix. Mereu reînviată din propria-i moarte.
Dar fiecare moarte lasă urme ce nu dispar și care dor.
Și-i trist.

Vanatoare

Pe panza neagra crapata pe ici, pe colo, se intrezaresc mici pete albe.
Nu e Luna.
Pe intunecime se profileaza chiar mai neagra decat smoala, o stanca ce rasare semet dintre brazii padurii asternute la poalele imensei pietre ce domina imprejurimile.
Solemnitatea e sufocanta in atmosfera nocturna ; nici vantul nu o tulbura, nu se strecoara printre brazi sfios, cum obisnuieste in nopti ca acestea, nici violent, vrand sa smulga arborii din sol, refuzand vehement faptul ca ei sunt mai rezistenti ca el... E incremenit totul intr-o liniste asurzitoare si intr-o nemiscare inselatoare. Nici stelele nu indraznesc sa mai luceasca.
Si totusi, de undeva din intuneric, rasare o fantoma ce urca fugind stanca, ajungand in varful ei si urland, urland cu tot sufletul, cu toata viata, ca si cum acel urlet ar fi putut chema spirite sa i se alature in aventura ca avea sa urmeze. De undeva din departari i se raspunde cu un alt urlet, ce suna ca acou al primului, dar nu e, caci altele ii urmeaza cu aceeasi intensitate si infocare.
Dar nu e Luna.
Fantasma de pe stanca dispare la fel de repede cum a aparut, topindu-se alba in densitatea neagra, trecand ca un vis si lasand in urma doar o amintire a aparitiei sale si a urletului, poate inca purtat pe undeva de vantul care a prins curaj.
Jos, in padure, fosnesc tufisurile usor, miscate de umbre negre ca moartea insasi ce se fug silentios printre brazii care tremura infricosati... Oare ce-i? E ca si cum noaptea insasi s-ar fi pogorat pe pamant, strecurandu-se agil printre plante, nefacand niciun sunet, lasand doar o urma de mister in locurile parcurse si nimic mai mult.
Incet se aduna toti in jurul fanomei albe ca cea mai pura nea, care acum, in mijlocul intunecimii vii ce maraie cu nerabdare si o inconjoara, pare un inger, lumina divina venita o data cu noaptea.
E ca o Luna pamanteana.
Luna isi arata coltii ascutiti si ingalbeniti de sangele ce-l supse din gatlejurile atator animale, aratandu-si astfel superioritatea. Lingandu-se pe botul inca incretit de gest, se aseaza pe labele de dinapoi, ridicand capul spre cer si urland din nou cu toata vlaga.
Dar nu e Luna.
Ii raspund o mie de glasuri la fel ; apoi umbrele se intorc si o iau la fuga printre brazi, purtand cu ele gestul fantomei - un bot incretit de marait, arantandu-si coltii taiosi in toata splendoarea, ca un avertisment.
Dar Luna mai sta, privind spre ei, obosita o clipa. Insa viata, pe care parca o aruncase spre cer si lume cu primul urlet, ii revine, o data cu toata vlaga ; si pleaca fugind.
Prinde incet din urma umbrele sale supuse. Pandesc, printre copaci, un cerb ce paste-ntr-o poienita.
Fantasma sta, privind atent, cu coada sus si urechile ciulite... Se linge iar pe bot, simtind deja gustul sangelui cald si al carnii proaspete...
O umbra incearca sa inainteze, dar Luna se uita la ea si inaintarea inceteaza. Acum nu poate ataca - linistea trebuie sa fie deplina, netulburata.
Adulmeca. E imbatata de mirosul prazii.
Cerbul se sperie de un fosnet o clipa, privind in directia lor. Luna se sperie si ea - daca ii scapa? Dar nu, nu, animalul uita de spaima trecuta si continua sa rupa iarba...
Acum e momentul.
Ea sare prima din intunericul viu, ca un fulger dintre norii de ploaie si cade asupra cerbului.
Dar animalul o simte - nu pe ea, infingandu-si coltii, ci spaima, chiar cu o fractiune de secunda inainte se ii rupa jugulara, si se intoarce, aparandu-se cu coarnele si agatand-o in ele, apoi aruncand-o cat colo.
Dar ea nu se lasa. Iar acum vin si umbrele mortii ce-l paste pe cerb, inconjurandu-l din toate partile. Stie ca e pierdut, dar se lupta vitejeste.
Si simte, simte colti in spate si-n picioare, sangele siroindu-i pe blana, durerea ; aude urletele si schelalaiturile lor atunci cand ii loveste si loveste si mai tare...
Luna priveste doar, atenta. Nu ii mai pasa.
Sau da?
Acum.
Sare.
Se agata maraind de gatul cerbului si il musca cu toata forta.
Izvorul rubiniu nu ezita sa apara, insotit de ultimele gemete morbide ale animalului rapus ce cade peste ea, zdrobind-o...
Dar nu da drumul. E prada ei si victoria ei.
Botul alb se inroseste, iar coltii-i devin si mai galbeni, patati de inca un omor - inca un succes.
Inima i se opreste imbatata de sangele proaspat.
Rasare Luna...