Alter Ego III. Eu, dincolo de oglindă

Plâng cu lacrimi de vorbe și îi scald pe mulți în ele, așsa cum eu mă scald în timp.
Șoptesc priviri neînțelese... netălmacite și pierdute.
Mă exteriorizez prin îmbujorări.
Iriși ciocolatii de tristețe sunt zid între sufletul meu și ei.
Apoi verzi ca iarba verii mă unesc de cer, formând orizontul într-un zâmbet.
Numai tu mă înțelegi deplin, natură.
Ia-mi gândurile și dă-le vântului, să le elibereze măcar pe ele...
Păr negru de abanos curge peste umeri dezgoliți, undându-i.
Apoi vântul îl arată roșcat soarelui.
Și iarăși negru, udat de întuneric.


Se usucă frunzele și nimic nu le mai ține departe de vânt.
Pleacă într-o călătorie eternă - o libertate visată în veci.
Așa și păsările au plecat, așa și astrele mă uită cînd eu mi le-am pictat pe inimă, de neșters.
E-o dezolare și o jale a naturii muribunde ce mă cuprind și mă îneacă încet.
Natura e ca un Phoenix. Mereu reînviată din propria-i moarte.
Dar fiecare moarte lasă urme ce nu dispar și care dor.
Și-i trist.

Vanatoare

Pe panza neagra crapata pe ici, pe colo, se intrezaresc mici pete albe.
Nu e Luna.
Pe intunecime se profileaza chiar mai neagra decat smoala, o stanca ce rasare semet dintre brazii padurii asternute la poalele imensei pietre ce domina imprejurimile.
Solemnitatea e sufocanta in atmosfera nocturna ; nici vantul nu o tulbura, nu se strecoara printre brazi sfios, cum obisnuieste in nopti ca acestea, nici violent, vrand sa smulga arborii din sol, refuzand vehement faptul ca ei sunt mai rezistenti ca el... E incremenit totul intr-o liniste asurzitoare si intr-o nemiscare inselatoare. Nici stelele nu indraznesc sa mai luceasca.
Si totusi, de undeva din intuneric, rasare o fantoma ce urca fugind stanca, ajungand in varful ei si urland, urland cu tot sufletul, cu toata viata, ca si cum acel urlet ar fi putut chema spirite sa i se alature in aventura ca avea sa urmeze. De undeva din departari i se raspunde cu un alt urlet, ce suna ca acou al primului, dar nu e, caci altele ii urmeaza cu aceeasi intensitate si infocare.
Dar nu e Luna.
Fantasma de pe stanca dispare la fel de repede cum a aparut, topindu-se alba in densitatea neagra, trecand ca un vis si lasand in urma doar o amintire a aparitiei sale si a urletului, poate inca purtat pe undeva de vantul care a prins curaj.
Jos, in padure, fosnesc tufisurile usor, miscate de umbre negre ca moartea insasi ce se fug silentios printre brazii care tremura infricosati... Oare ce-i? E ca si cum noaptea insasi s-ar fi pogorat pe pamant, strecurandu-se agil printre plante, nefacand niciun sunet, lasand doar o urma de mister in locurile parcurse si nimic mai mult.
Incet se aduna toti in jurul fanomei albe ca cea mai pura nea, care acum, in mijlocul intunecimii vii ce maraie cu nerabdare si o inconjoara, pare un inger, lumina divina venita o data cu noaptea.
E ca o Luna pamanteana.
Luna isi arata coltii ascutiti si ingalbeniti de sangele ce-l supse din gatlejurile atator animale, aratandu-si astfel superioritatea. Lingandu-se pe botul inca incretit de gest, se aseaza pe labele de dinapoi, ridicand capul spre cer si urland din nou cu toata vlaga.
Dar nu e Luna.
Ii raspund o mie de glasuri la fel ; apoi umbrele se intorc si o iau la fuga printre brazi, purtand cu ele gestul fantomei - un bot incretit de marait, arantandu-si coltii taiosi in toata splendoarea, ca un avertisment.
Dar Luna mai sta, privind spre ei, obosita o clipa. Insa viata, pe care parca o aruncase spre cer si lume cu primul urlet, ii revine, o data cu toata vlaga ; si pleaca fugind.
Prinde incet din urma umbrele sale supuse. Pandesc, printre copaci, un cerb ce paste-ntr-o poienita.
Fantasma sta, privind atent, cu coada sus si urechile ciulite... Se linge iar pe bot, simtind deja gustul sangelui cald si al carnii proaspete...
O umbra incearca sa inainteze, dar Luna se uita la ea si inaintarea inceteaza. Acum nu poate ataca - linistea trebuie sa fie deplina, netulburata.
Adulmeca. E imbatata de mirosul prazii.
Cerbul se sperie de un fosnet o clipa, privind in directia lor. Luna se sperie si ea - daca ii scapa? Dar nu, nu, animalul uita de spaima trecuta si continua sa rupa iarba...
Acum e momentul.
Ea sare prima din intunericul viu, ca un fulger dintre norii de ploaie si cade asupra cerbului.
Dar animalul o simte - nu pe ea, infingandu-si coltii, ci spaima, chiar cu o fractiune de secunda inainte se ii rupa jugulara, si se intoarce, aparandu-se cu coarnele si agatand-o in ele, apoi aruncand-o cat colo.
Dar ea nu se lasa. Iar acum vin si umbrele mortii ce-l paste pe cerb, inconjurandu-l din toate partile. Stie ca e pierdut, dar se lupta vitejeste.
Si simte, simte colti in spate si-n picioare, sangele siroindu-i pe blana, durerea ; aude urletele si schelalaiturile lor atunci cand ii loveste si loveste si mai tare...
Luna priveste doar, atenta. Nu ii mai pasa.
Sau da?
Acum.
Sare.
Se agata maraind de gatul cerbului si il musca cu toata forta.
Izvorul rubiniu nu ezita sa apara, insotit de ultimele gemete morbide ale animalului rapus ce cade peste ea, zdrobind-o...
Dar nu da drumul. E prada ei si victoria ei.
Botul alb se inroseste, iar coltii-i devin si mai galbeni, patati de inca un omor - inca un succes.
Inima i se opreste imbatata de sangele proaspat.
Rasare Luna...