Iar pleci.

Știu că am un tic verbal
(Mereu îți spun „Auzi?”
Și tu îmi răspunzi nervos
Că nu ești surd.)
Dar e involuntar și nu pot scăpa de el.

Uneori, însă, chiar am senzația că nu mă auzi.

Dacă mă auzi,
De ce nu-mi răspunzi când te intreb ce faci?
Dacă te simți bine?
Dacă vrei să ne uităm la un film?
Dacă vrei să ieșim la o plimbare?

În noaptea aceea
Când am venit să te rog
Să mă lașă să dorm cu tine
Pentru că avusesem un coșmar,
M-ai alungat;
Am plecat atunci.
Mi-am dat seama că nu sunt binevenită.
Am plecat, dar totuși am rămas lângă tine.
(Știi ce visasem?
Că ai murit.
Și mi-a fost foarte frică,
Mi-a păsat
Și am venit să văd că ești bine.
Mea culpa.)

Astăzi când te-am întrebat
Unde mergi,
Te-ai întors cu spatele,
Ai plecat
Și nici n-ai închis ușa.
Te aștept de puțin timp,
Doar câteva ore - câteva milenii,
Îmi fac griji pentru tine
Și tu nu mai vii.

Pustiu

Îmi aud lumea cum se sfarmă
Sub mâna ta grea.
Oh, te rog n-o lăsa
Atât de crud să piară.

Cerneală

Aș vrea să scriu.
Am cuvintele în minte și pe buze,
O foaie goală în față
Și... aștept.
Suferințe negre în fața unei pagini albe
Și picuri albaștri de cerneală pe lemnul biroului.
În minte aud tic-tac-ul
Unui ceas
Inexistent.
În mine simt
Tic-tac-ul
Altor ace de ceasornic...
Și liniștea lor.
Mă uit la călimară
Și la mâinile-mi ca de ceară.
Îmi pătez pielea albă cu cerneală
Când încerc să scriu
Și nu reușesc.
Fac doar pete de cerneală.
Atunci mă gândesc că n-are niciun rost
Să mai țin cerneala inutil în călimară.
O ridic, închinând un toast
Unui suflet nescris
Și o beau pe toată.

Mai târziu am plâns cu lacrimi de cerneală.