A doua parte a fumului

Simt un gust amar de cenușă;
Țigări? Dar eu nu fumez.
O fi un semn că delirez.

Și scrumierele-mi par vers
Din poezii fără rimă și măsură.

Scrumiera-i de sticlă și-mi pare dură.
Când arunci cenușa-n ea parcă delirezi.
Și spune-mi... mai vrei să fumezi?

Iarnă

Astăzi e 1 martie. Prima zi de primăvară.
Bun, așa e. Dar unde-i primăvara? Ninge prea greu afară ca să mai pot crede în existența ghioceilor și totul e prea cenușiu ca să mai cred în frunze verzi și cer albastru.
Ninge, tot ninge, și mă întreb de ce iarna începe abia în primăvară...

*

Uneori scriu scrisori. Nu neapărat unor persoane - pot fi și pentru vreme, pentru ceea ce simt... sau pentru mine. Sau mă exprim greșit? Cred că, până la urmă, toate sunt pentru mine, într-un fel sau altul. Toate fac parte din mine. Îmi dau seama că de fiecare dată când scriu, îmi sfâșii sufletul, pentru că rup părți din mine ca să le pun pe hârtie - de aceea nu-s în stare să arunc o singură foaie pe care am scris-o; dacă o pierd, mă resemnez. Înseamnă că am pierdut ceva din mine și nu am ce face...
Acum mi-e frig. Afară încă mai cad fulgi grei - și cu câtă nepăsare! Ajung să îi invidiez pentru calmul lor alb, pentru faptul că nici nu-s conștienți de viața lor scurtă și rece și pentru că ei nu suferă atunci când se topesc; nu simt nimic, niciodată, niciodată...
Am prostul obicei de a mă opri des din scris ca să mă uit pe geam. Mă uit cum ninge în martie... Foile albe din fața mea mă fac să am impresia că scriu pe zăpadă; mi se usucă cerneala - sau îngheață? - și constat că am mainile prea reci ca să pot scrie o singură literă. Mă plimb aiurea prin cameră, încercând să mă încălzesc, formulându-mi mintal propoziții, fraze, compunând versuri pe care apoi le uit... Se topesc așa de ușor gândurile, aproape ca zăpada...
În sfârșit, mă așez iar la birou. Dar constat că nu pot scrie, pentru că tremur.
De ce trebuie să fie atât de frig în martie...?

*

În ciuda gerului, gândurile nu-mi îngheață. Mi-aș dori să fie așa, pentru că unele lucruri mă macină mult prea mult. Chiar și acum stau și mă gândesc...
Dar ce contează la ce mă gândesc eu acum? Ceea ce pentru mine e prezent, pentru un mort e viitor și pentru un nenăscut e trecut. Pentru niciunul dintre ei nu are vreo importanță ceea ce eu simt sau fac sau gândesc. Simt că nici pentru Dumnezeu nu are. Doar pentru mine contează; îmi sunt trecut, viitor, prezent și Dumnezeu. În același timp, simt că nu sunt nimic.

*

Mi-am dat seama de ce încă e iarnă. Pentru că vremea reflectă ceea ce eu simt - iar pentru mine a început demult o iarnă foarte grea și lungă...

Iar pleci.

Știu că am un tic verbal
(Mereu îți spun „Auzi?”
Și tu îmi răspunzi nervos
Că nu ești surd.)
Dar e involuntar și nu pot scăpa de el.

Uneori, însă, chiar am senzația că nu mă auzi.

Dacă mă auzi,
De ce nu-mi răspunzi când te intreb ce faci?
Dacă te simți bine?
Dacă vrei să ne uităm la un film?
Dacă vrei să ieșim la o plimbare?

În noaptea aceea
Când am venit să te rog
Să mă lașă să dorm cu tine
Pentru că avusesem un coșmar,
M-ai alungat;
Am plecat atunci.
Mi-am dat seama că nu sunt binevenită.
Am plecat, dar totuși am rămas lângă tine.
(Știi ce visasem?
Că ai murit.
Și mi-a fost foarte frică,
Mi-a păsat
Și am venit să văd că ești bine.
Mea culpa.)

Astăzi când te-am întrebat
Unde mergi,
Te-ai întors cu spatele,
Ai plecat
Și nici n-ai închis ușa.
Te aștept de puțin timp,
Doar câteva ore - câteva milenii,
Îmi fac griji pentru tine
Și tu nu mai vii.

Pustiu

Îmi aud lumea cum se sfarmă
Sub mâna ta grea.
Oh, te rog n-o lăsa
Atât de crud să piară.

Cerneală

Aș vrea să scriu.
Am cuvintele în minte și pe buze,
O foaie goală în față
Și... aștept.
Suferințe negre în fața unei pagini albe
Și picuri albaștri de cerneală pe lemnul biroului.
În minte aud tic-tac-ul
Unui ceas
Inexistent.
În mine simt
Tic-tac-ul
Altor ace de ceasornic...
Și liniștea lor.
Mă uit la călimară
Și la mâinile-mi ca de ceară.
Îmi pătez pielea albă cu cerneală
Când încerc să scriu
Și nu reușesc.
Fac doar pete de cerneală.
Atunci mă gândesc că n-are niciun rost
Să mai țin cerneala inutil în călimară.
O ridic, închinând un toast
Unui suflet nescris
Și o beau pe toată.

Mai târziu am plâns cu lacrimi de cerneală.

Șaptezeci de mii de ani-lumină sub pământ

Aș vrea să știu
Ce-am căutat... atunci.
Demult, când m-am uitat la Lună
Și n-am văzut-o frumoasă, ci bătrână.
Ce-am căutat - aș vrea să știu!
În cer n-am găsit nimic.
N-am găsit nici zi, nici noapte,
Nici apus - purgatoriu.
N-am văzut decât Luceafărul
Și m-am întrebat : „Cât ești de departe?”
M-am temut că voi iubi o stea,
Că voi iubi un ideal - „Cobori în jos, Luceafăr blând...”
Atunci m-am uitat în jos
Și am văzut pământ.
Fiecare floare și copac -
Cruce de mormânt.
A cui? Mii de oameni dorm, uitați...
Atunci Luna mi-a zis :
„Tu nu știi
Că unii oameni au căzut
La șaptezeci de mii de ani-lumină
Sub pământ?”

Pace, în sfârșit...

Liniștea mea e tristă. Când sunt fericită, sunt chinuită, fiecare zâmbet mă sfâșie și fiecare bătaie a inimii mă doare.
Ce să mă doară acum, când inima-mi tace, dormind liniștit...?

Azi am murit

E seară. E cald, pentru că e vară. Stau lângă un iaz; apa îi e limpede, oglinda neclintită. Frunzele copacilor din jur nu se desprind ca să tulbure cristalul; doar freamătă, rar, ușor, șoptind împreună cu vântul, ceva, ceva plin de disperare, ceva ce nu pot înțelege și pe care, cu timpul, am învățat să ignor.
Apa iazului e caldă, aurie, ca și cum s-ar fi ascuns soarele în ea, împreună cu scoarța maro închis a copacilor din jur. Îmi amintește de niște ochi pe care i-am văzut mai demult... Oare ai cui?
Am atins apa cu vârfurile degetelor. Ușor, prea ușor. Abia s-au format niște unde slabe. Vântul a suflat - ușor, prea ușor - printre frunze, amintindu-mi slab de vocea cuiva, auzită nu de mult timp - acum o eternitate doar. Oare a cui era vocea?
În genunchi, pe malul iazului, stau și mă gândesc. Aici sunt singură, știu, și totuși, mai e cineva. Cineva care a intrat fără voia mea și care acum cutreiera liniștit pădurea din jur. Mă tem; dacă va ajunge la mine și-mi va face rău?
Zile calde de vară trec. Aceeași prezență o simt, dar nu mă mai tem ca înainte. I-aș spune : „Vino, vreau să te văd. Vreau să știu dacă ai tăi sunt ochii pe care-i reflectă iazul și dacă a ta e vocea ce o șoptește vântul. Vino; vino sau pleacă.” Dar nu știu cine e. Simt doar cum se apropie... odată cu noaptea.
Mi se face prea cald.Ating cu palmele apa aurie și mă răcoresc. Dar în același timp, afară se răcește brusc și mi se face frig. Se înnorează; plouă greu. Ploaia rece mă apasă și mă sufocă, dar nu mă ridic, pentru că oricum nu am unde să plec. Ramăn îngenuncheată în fața aceluiași iaz, frământat acum de picurii de ploaie.
Însă ploaia trece repede, e o ploaie de vară. Încă mai e soare și mă încălzesc repede. Și totuși... nu sunt singură. Te simt, străine, ascuns undeva, ca o amenințare neștiută. Iarăși mi-e prea cald; de fapt, poate chiar am febră. Setea mă usucă. Îmi fac mâinile căuș și beau, și beau, beau din apa aurie fără să mă satur, fără să-mi potolesc setea. Străine, oricine ai fi, îți voi da și ție să bei dacă-ți va fi sete; n-o să te alung, n-o să te fac să suferi din cauza verii de aici... Știu, e prea cald... Dar ce pot eu face?
Și-atunci, tu treci. Fără să mă vezi, fără să știi unde ești, treci prin fața mea. Îmi dau seama ai cui sunt ochii, a cui e vocea; ție îți aparțin.
Străinule, mi-e atăt de sete. încât nu mă pot opri din băut apa limpede și nu mă satur să mă uit la tine. Ești primul ajuns aici; dar nici nu știi unde ești, cine sunt!
Ție nu ți-e sete. Nu ai nevoie de apă.
Începe din nou să plouă, acum turbat, mai rece, cu gheața. Și eu nu plec; tot în genunchi stau, tot bând; tot cald mi-e; gheața îmi zgârie fața, tremur, mi-e rău. Sunt în chinuri. Chinuită. Mai ales de către tine. De ce te plimbi de-a lungul iazului atât de încet, nesimțind ploaia sau frigul? De ce nu mă vezi? De ce ai venit? Mă tem, mi-e frică de tine...
Acum ești în spatele meu; atât de aproape! Nu mă pot mișca de frică. Atâta disperare... în mine și-n furtuna asta. Vreau, totuși, să mă întorc, să te iau de mână și să plecăm. Amândoi. Și, cu greu, în ploaia furioasă, mă ridic. Mă uit la tine - o secundă doar apuc să te văd - și mă împingi în apă.
Eu cad, mai adânc decât aș fi crezut că se poate cădea. Nu pot respira, pentru că plămânii mi se umplu cu apă. Aș vrea să trăiesc; nu vreau să mor acum!...
Cu plămânii odată plini de aer acum plini cu apă, zac pe fundul iazului. E seară, e cald și vară. E frumos acum, nu mai plouă. Și eu mi-am găsit liniștea. Încă sunt aici, străinule, dacă vrei să te întorci...
Tu nu mai ești aici.