Un înger și un demon se țin de mână tandru, cu toate că știu amândoi că legăturile dintre ei sunt ca mușcăturile lui Adam și a Evei din fructul oprit. Fiecare face parte din altă lume și totuși aparțin aceluiași univers; unul e blestemat să aibă o pată albă, de lumină, în locul inimii corupte de întuneric, iar altul să poarte povara unei părți infirme din tenebrele celui iubit.
Momente furate sub un copac bătrân... Același copac unde acum o eternitate a fost înfăptuit păcatul primordial, un păcat comis nu din cauza ispitei șarpelui, ci a curiozității, a întrebării „Ce s-ar întâmpla dacă aș mușca?”...
Îngerul și demonul iși ating mâinile tremurânde, iar ele se unesc, dar e ca și cum le-ar despărți gândul greșelii lor și remușcările amare. Îngerul e, poate, cel mai conștient de faptele sale. Iar îngerul e, de fapt, o ea : întruchiparea inocenței și sincerității, o imagine pângărită acum de o nevinovată și nechemată poveste de iubire. Uneori se sperie de zâmbetul demonului, un zâmbet cu un înțeles echivoc, un zâmbet mefistofelic chiar și in prezența ei, dar îmblânzit la vederea lacrimilor însângerate de pe fața ei...
Cei doi se percep ca o realitate obiectivă ; dar de multe ori amândoi se întreabă dacă într-adevăr ei există și nu sunt doar roadele unui vis, personajele fictive ale unui roman, două figuri neclare născute din culorile întinse de o pensulă pe o pânză oarecare... Sau dacă nu sunt copii unui blestem.
Îngerul nu s-a mai privit în oglindă de secole. Până la urmă, ce ar vedea? Nu ar fi ea cu adevărat. Ar vedea doar părul lung și alb, aripile moi, maiestuase, mari și un chip care și-a pierdut demult lumina sfântă a candorii. În plus se teme. Se teme că dacă s-ar uita într-o oglindă, dacă s-ar vedea așa cum e acum, și-ar vedea și sufletul murdarit, dezonorat... și ar fi alungată din cer.
Demonului îi e rușine de semenii lui. Nu mai poate răni, suferințele altora îl lasă indiferent în loc să-i provoace o plăcere nebună, sadică. Nu-și privește ortacii în ochi de teamă ca aceștia să nu-i vadă acea infirmă umbră de căldură din suflet, acea pată de lumină ascunsă în întunericul infinit din el.Se teme ; se teme de pedepsele la care l-ar supune cei cu care altădată își bătea joc de sufletele celor morți, de somnul celor vii, pe care-l infestau cu coșmaruri, cu teroare... Toate bolile pe care le-a pricinuit... El, cel care provoca durere, a ajuns să se teamă de durere.
Iar acum, sub acest copac al păcatului, își privește dragostea în ochi. Privirile li se unesc, dar sunt atât de îndepărtate! E ca și cum i-ar despărți universuri, lumi întregi pe care cei doi le-au văzut, lumi care au murit, care există, care se nasc...
Ea se gândește. Probabil că au pângărit acest rai atât de rău, încât nu mai e sfânt. E nevoie de alt rai, de alți îngeri, de alți sfinți...
E o minune că El n-a aflat încă. În mod bizar, chiar ironic, amândoi păcătoșii Îi mulțumesc. Dar amândoi se tem de momentul în care va afla ; atunci va veni Apocalipsa, copacul se va usca și toți demonii iadului se vor urca pe crengile sale, dându-i foc și râzând diabolic în timp ce toți îngerii vor plânge împreună cu Adam și Eva din cauza greșelii săvârșite la rădăcinile arborelui...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu