Trec luni

Trec luni fără să te văd
Și frigul mă găsește în fața aceluiași geam
Acum înghețat, deși e toamnă.
Frunzele sângerii dansează cu vântul
Și ți-aș cânta și eu o melodie
Doar, doar ai adormi
Tu, înger din brațele mele.

Toamnă / Iarnă

Totul în jur e fumuriu și neclar, -din cauza ceții prea dense- parcă tot ce era material a fost înlocuit de fantasme. Cerul nu mai există. Nici sunetul. Nici lumina. Doar frigul.
Nu se vede nimic clar. Abia se disting lucrurile aflate la un metru în fața mea și mă întreb : chiar sunt acolo?
Frunzele moarte mi se sfarmă silențios sub pașii grei ; am impresia că nu calc pe frunze, ci pe reminiscențe ale lumii ce a fost înaintea noastră.
Nu mai cred în iadul roșu, în flăcări, plin de țipete.Asta înseamnă sunet și lumină. Și căldură. Asta înseamnă că fiecare mort ar fi conștient că nu e singur, nici chiar în acel haos.
Iadul e cum îl văd eu acum. Iadul înseamnă nimic. În iad ești singur cu teama ta și cu eterna disperare. Iadul nu e roșu, e lipsit de culoare. În iad e liniște. Și frig. De aceea cadavrele celor ajunși în iad se îmbrățișează singure, sperând la lumină... căldură... și vrând să audă măcar plânsetele celor vii deasupra mormintelor lor. Dar nu-i plânge nimeni.


Ninge din aripile îngerilor.
Și le scutură, blând, ușor,
Încetișor,
Le lasă să tremure, albe,
Catifelate și calde.
Și ele ajung pe pământ reci,
Trecute prin vid
Și seci.