Șaptezeci de mii de ani-lumină sub pământ

Aș vrea să știu
Ce-am căutat... atunci.
Demult, când m-am uitat la Lună
Și n-am văzut-o frumoasă, ci bătrână.
Ce-am căutat - aș vrea să știu!
În cer n-am găsit nimic.
N-am găsit nici zi, nici noapte,
Nici apus - purgatoriu.
N-am văzut decât Luceafărul
Și m-am întrebat : „Cât ești de departe?”
M-am temut că voi iubi o stea,
Că voi iubi un ideal - „Cobori în jos, Luceafăr blând...”
Atunci m-am uitat în jos
Și am văzut pământ.
Fiecare floare și copac -
Cruce de mormânt.
A cui? Mii de oameni dorm, uitați...
Atunci Luna mi-a zis :
„Tu nu știi
Că unii oameni au căzut
La șaptezeci de mii de ani-lumină
Sub pământ?”

Pace, în sfârșit...

Liniștea mea e tristă. Când sunt fericită, sunt chinuită, fiecare zâmbet mă sfâșie și fiecare bătaie a inimii mă doare.
Ce să mă doară acum, când inima-mi tace, dormind liniștit...?

Azi am murit

E seară. E cald, pentru că e vară. Stau lângă un iaz; apa îi e limpede, oglinda neclintită. Frunzele copacilor din jur nu se desprind ca să tulbure cristalul; doar freamătă, rar, ușor, șoptind împreună cu vântul, ceva, ceva plin de disperare, ceva ce nu pot înțelege și pe care, cu timpul, am învățat să ignor.
Apa iazului e caldă, aurie, ca și cum s-ar fi ascuns soarele în ea, împreună cu scoarța maro închis a copacilor din jur. Îmi amintește de niște ochi pe care i-am văzut mai demult... Oare ai cui?
Am atins apa cu vârfurile degetelor. Ușor, prea ușor. Abia s-au format niște unde slabe. Vântul a suflat - ușor, prea ușor - printre frunze, amintindu-mi slab de vocea cuiva, auzită nu de mult timp - acum o eternitate doar. Oare a cui era vocea?
În genunchi, pe malul iazului, stau și mă gândesc. Aici sunt singură, știu, și totuși, mai e cineva. Cineva care a intrat fără voia mea și care acum cutreiera liniștit pădurea din jur. Mă tem; dacă va ajunge la mine și-mi va face rău?
Zile calde de vară trec. Aceeași prezență o simt, dar nu mă mai tem ca înainte. I-aș spune : „Vino, vreau să te văd. Vreau să știu dacă ai tăi sunt ochii pe care-i reflectă iazul și dacă a ta e vocea ce o șoptește vântul. Vino; vino sau pleacă.” Dar nu știu cine e. Simt doar cum se apropie... odată cu noaptea.
Mi se face prea cald.Ating cu palmele apa aurie și mă răcoresc. Dar în același timp, afară se răcește brusc și mi se face frig. Se înnorează; plouă greu. Ploaia rece mă apasă și mă sufocă, dar nu mă ridic, pentru că oricum nu am unde să plec. Ramăn îngenuncheată în fața aceluiași iaz, frământat acum de picurii de ploaie.
Însă ploaia trece repede, e o ploaie de vară. Încă mai e soare și mă încălzesc repede. Și totuși... nu sunt singură. Te simt, străine, ascuns undeva, ca o amenințare neștiută. Iarăși mi-e prea cald; de fapt, poate chiar am febră. Setea mă usucă. Îmi fac mâinile căuș și beau, și beau, beau din apa aurie fără să mă satur, fără să-mi potolesc setea. Străine, oricine ai fi, îți voi da și ție să bei dacă-ți va fi sete; n-o să te alung, n-o să te fac să suferi din cauza verii de aici... Știu, e prea cald... Dar ce pot eu face?
Și-atunci, tu treci. Fără să mă vezi, fără să știi unde ești, treci prin fața mea. Îmi dau seama ai cui sunt ochii, a cui e vocea; ție îți aparțin.
Străinule, mi-e atăt de sete. încât nu mă pot opri din băut apa limpede și nu mă satur să mă uit la tine. Ești primul ajuns aici; dar nici nu știi unde ești, cine sunt!
Ție nu ți-e sete. Nu ai nevoie de apă.
Începe din nou să plouă, acum turbat, mai rece, cu gheața. Și eu nu plec; tot în genunchi stau, tot bând; tot cald mi-e; gheața îmi zgârie fața, tremur, mi-e rău. Sunt în chinuri. Chinuită. Mai ales de către tine. De ce te plimbi de-a lungul iazului atât de încet, nesimțind ploaia sau frigul? De ce nu mă vezi? De ce ai venit? Mă tem, mi-e frică de tine...
Acum ești în spatele meu; atât de aproape! Nu mă pot mișca de frică. Atâta disperare... în mine și-n furtuna asta. Vreau, totuși, să mă întorc, să te iau de mână și să plecăm. Amândoi. Și, cu greu, în ploaia furioasă, mă ridic. Mă uit la tine - o secundă doar apuc să te văd - și mă împingi în apă.
Eu cad, mai adânc decât aș fi crezut că se poate cădea. Nu pot respira, pentru că plămânii mi se umplu cu apă. Aș vrea să trăiesc; nu vreau să mor acum!...
Cu plămânii odată plini de aer acum plini cu apă, zac pe fundul iazului. E seară, e cald și vară. E frumos acum, nu mai plouă. Și eu mi-am găsit liniștea. Încă sunt aici, străinule, dacă vrei să te întorci...
Tu nu mai ești aici.