Noaptea îmi mângâiai visele cu șoapte de pian, ca apoi să le alungi în nimicul din care au venit și să mă trezești. Când cântai, era ca și cum deveneai una cu muzica, te contopeai cu muzica pe care, din primele note, voiai să mi-o dedici mie, dar care se impregna atât de mult în ființa ta, încât o țineai doar pentru tine și luna care te privea printre stele. Ajunsesem să fiu geloasă pe lună, căci mă înșelai cu ea, și pe muzică, pentru că și ea îți era amantă. Uram și adoram modul în care te pierdeai în extazul acela artistic... Veneam la tine și te cuprindeam de după umeri, iar tu tresăreai mereu speriat și eu te sărutam pe creștet și îți mângâiam pletele blonde, apoi mă așezam lângă tine și vedeam în albastrul abisal al ochilor tăi cerul, apele, sufletul tău... Toată lumea mea era acolo. Stăteam amândoi așa, pierzând nopțile unul lângă altul pe scaunul dur din lemn, în liniște deplină, fără a scoate un cuvânt...
Îmi scriai poezii. Mi le scriai nu pentru că așa trebuia să se întâmple într-o poveste ca asta, ci pentru că așa simțeai și te transpuneai pe foile pe care rămânea parfumul tău, pe foile pe care obișnuiai să le îndoi ca să ascunzi în interiorul lor câte o petală de trandafir sângeriu... Eram geloasă pe acele pagini că ți-au simțit și ele atingerea și că ai scris pe ele. Mă revoltam : de ce nu ai scris pe mine, pe pielea mea albă care mereu îți cerea atingerile privirilor, tăcerilor tale, a vocii tale, a mâinilor tale...?
„Dar am scris!”, așa ai spus. Ai spus că ai scris pe mine cu sărutarile și atingerile tale, doar că cerneala e invizibilă pentru alții, căci ai scris pe sufletul meu, ca să vedem doar noi doi...
Mă trezeai nopțile în momentele în care simțeai că stelele trebuie să moară din nou. Dar nu mă trezeai cu pianul, ci cu cântece abia îngânate în urechile mele, ca și cum ți-ar fi fost milă de mine și nu ai fi vrut să îmi curmi somnul, deși voiai să îmi arăți una din minunile naturii pe care o iubeai atât de mult. Te întindeai lângă mine în pat, cântând încet și mângâindu-mi obrajii palizi ușor, ușor de tot, cu atingerea ca de pană a mâinii tale, neîndrăznind să faci alt gest, ca eu să mă trezesc blând și senin sub ochii tăi... Priveam cum răsare o nouă zi odată cu soarele bătrân, o nouă zi în care să-mi scrii poezii parfumate cu sufletul tău preschimbat în cerneală, o nouă zi care va pieri sub noaptea neagră în care iarăși mă vei trezi cu murmur de pian ca să stăm, tăcuți, unul lângă altul, fascinați unul de altul...
Îmbrățișam poeziile cu petalele dintre foi când erai departe, căci așa îmbrățișam parfumul tău și te simțeam lângă mine, iar când ne revedeam tu îmi mai dăruiai o parte scrisă a sufletului tău din care picurau petale roșii, ca o ploaie caldă de dragoste...
Din păcate tu ești doar unul din acele vise pe care le alungai delicat, cu pianul, la îngerii care treceau să vadă dacă dorm bine, iar poeziile sunt doar praf, iar petalele roșii doar sângele din venele mele, iar mângâierile tale doar pene din aripile îngerilor care m-au atins din greșeală...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu