Plâng cu lacrimi de vorbe și îi scald pe mulți în ele, așsa cum eu mă scald în timp.
Șoptesc priviri neînțelese... netălmacite și pierdute.
Mă exteriorizez prin îmbujorări.
Iriși ciocolatii de tristețe sunt zid între sufletul meu și ei.
Apoi verzi ca iarba verii mă unesc de cer, formând orizontul într-un zâmbet.
Numai tu mă înțelegi deplin, natură.
Ia-mi gândurile și dă-le vântului, să le elibereze măcar pe ele...
Păr negru de abanos curge peste umeri dezgoliți, undându-i.
Apoi vântul îl arată roșcat soarelui.
Și iarăși negru, udat de întuneric.
Se usucă frunzele și nimic nu le mai ține departe de vânt.
Pleacă într-o călătorie eternă - o libertate visată în veci.
Așa și păsările au plecat, așa și astrele mă uită cînd eu mi le-am pictat pe inimă, de neșters.
E-o dezolare și o jale a naturii muribunde ce mă cuprind și mă îneacă încet.
Natura e ca un Phoenix. Mereu reînviată din propria-i moarte.
Dar fiecare moarte lasă urme ce nu dispar și care dor.
Și-i trist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu