Trec luni

Trec luni fără să te văd
Și frigul mă găsește în fața aceluiași geam
Acum înghețat, deși e toamnă.
Frunzele sângerii dansează cu vântul
Și ți-aș cânta și eu o melodie
Doar, doar ai adormi
Tu, înger din brațele mele.

Toamnă / Iarnă

Totul în jur e fumuriu și neclar, -din cauza ceții prea dense- parcă tot ce era material a fost înlocuit de fantasme. Cerul nu mai există. Nici sunetul. Nici lumina. Doar frigul.
Nu se vede nimic clar. Abia se disting lucrurile aflate la un metru în fața mea și mă întreb : chiar sunt acolo?
Frunzele moarte mi se sfarmă silențios sub pașii grei ; am impresia că nu calc pe frunze, ci pe reminiscențe ale lumii ce a fost înaintea noastră.
Nu mai cred în iadul roșu, în flăcări, plin de țipete.Asta înseamnă sunet și lumină. Și căldură. Asta înseamnă că fiecare mort ar fi conștient că nu e singur, nici chiar în acel haos.
Iadul e cum îl văd eu acum. Iadul înseamnă nimic. În iad ești singur cu teama ta și cu eterna disperare. Iadul nu e roșu, e lipsit de culoare. În iad e liniște. Și frig. De aceea cadavrele celor ajunși în iad se îmbrățișează singure, sperând la lumină... căldură... și vrând să audă măcar plânsetele celor vii deasupra mormintelor lor. Dar nu-i plânge nimeni.


Ninge din aripile îngerilor.
Și le scutură, blând, ușor,
Încetișor,
Le lasă să tremure, albe,
Catifelate și calde.
Și ele ajung pe pământ reci,
Trecute prin vid
Și seci.

Bleu

Noaptea îmi mângâiai visele cu șoapte de pian, ca apoi să le alungi în nimicul din care au venit și să mă trezești. Când cântai, era ca și cum deveneai una cu muzica, te contopeai cu muzica pe care, din primele note, voiai să mi-o dedici mie, dar care se impregna atât de mult în ființa ta, încât o țineai doar pentru tine și luna care te privea printre stele. Ajunsesem să fiu geloasă pe lună, căci mă înșelai cu ea, și pe muzică, pentru că și ea îți era amantă. Uram și adoram modul în care te pierdeai în extazul acela artistic... Veneam la tine și te cuprindeam de după umeri, iar tu tresăreai mereu speriat și eu te sărutam pe creștet și îți mângâiam pletele blonde, apoi mă așezam lângă tine și vedeam în albastrul abisal al ochilor tăi cerul, apele, sufletul tău... Toată lumea mea era acolo. Stăteam amândoi așa, pierzând nopțile unul lângă altul pe scaunul dur din lemn, în liniște deplină, fără a scoate un cuvânt...
Îmi scriai poezii. Mi le scriai nu pentru că așa trebuia să se întâmple într-o poveste ca asta, ci pentru că așa simțeai și te transpuneai pe foile pe care rămânea parfumul tău, pe foile pe care obișnuiai să le îndoi ca să ascunzi în interiorul lor câte o petală de trandafir sângeriu... Eram geloasă pe acele pagini că ți-au simțit și ele atingerea și că ai scris pe ele. Mă revoltam : de ce nu ai scris pe mine, pe pielea mea albă care mereu îți cerea atingerile privirilor, tăcerilor tale, a vocii tale, a mâinilor tale...?
„Dar am scris!”, așa ai spus. Ai spus că ai scris pe mine cu sărutarile și atingerile tale, doar că cerneala e invizibilă pentru alții, căci ai scris pe sufletul meu, ca să vedem doar noi doi...
Mă trezeai nopțile în momentele în care simțeai că stelele trebuie să moară din nou. Dar nu mă trezeai cu pianul, ci cu cântece abia îngânate în urechile mele, ca și cum ți-ar fi fost milă de mine și nu ai fi vrut să îmi curmi somnul, deși voiai să îmi arăți una din minunile naturii pe care o iubeai atât de mult. Te întindeai lângă mine în pat, cântând încet și mângâindu-mi obrajii palizi ușor, ușor de tot, cu atingerea ca de pană a mâinii tale, neîndrăznind să faci alt gest, ca eu să mă trezesc blând și senin sub ochii tăi... Priveam cum răsare o nouă zi odată cu soarele bătrân, o nouă zi în care să-mi scrii poezii parfumate cu sufletul tău preschimbat în cerneală, o nouă zi care va pieri sub noaptea neagră în care iarăși mă vei trezi cu murmur de pian ca să stăm, tăcuți, unul lângă altul, fascinați unul de altul...
Îmbrățișam poeziile cu petalele dintre foi când erai departe, căci așa îmbrățișam parfumul tău și te simțeam lângă mine, iar când ne revedeam tu îmi mai dăruiai o parte scrisă a sufletului tău din care picurau petale roșii, ca o ploaie caldă de dragoste...
Din păcate tu ești doar unul din acele vise pe care le alungai delicat, cu pianul, la îngerii care treceau să vadă dacă dorm bine, iar poeziile sunt doar praf, iar petalele roșii doar sângele din venele mele, iar mângâierile tale doar pene din aripile îngerilor care m-au atins din greșeală...

Salutări de dincolo de Soare

Bună dimineața!
Te-au sărutat îngerii azi noapte,
Dar tu nu știi.
Tu crezi c-ai visat.

Îmi pare rău

Îmi pare rău, am uitat.
Ar fi trebuit să-mi curăț gândurile negre
Și să le culc într-un așternut curat.
Dar am uitat.

Îmi pare rău, dar toate s-au dus.
Ar fi trebuit să mergem și noi cu frunzele spre alt tărm sfânt
Unde soarele n-a apus,
Dar nu ne-am dus.

Îmi pare rău, dar am uitat să cânt.
Pianul râde prăfuit, cumva sinistru, cu dinții săi albi și negri
Și mă îmbie să-mi destăinui muzical un gând...
Dar am uitat să cânt.

Îmi pare rău, dar s-a oprit timpul în loc.
Nici soarele nu apune de tot, nici vântul nu bate, nici corbii nu zboară...

Rai imperfect

Un înger și un demon se țin de mână tandru, cu toate că știu amândoi că legăturile dintre ei sunt ca mușcăturile lui Adam și a Evei din fructul oprit. Fiecare face parte din altă lume și totuși aparțin aceluiași univers; unul e blestemat să aibă o pată albă, de lumină, în locul inimii corupte de întuneric, iar altul să poarte povara unei părți infirme din tenebrele celui iubit.
Momente furate sub un copac bătrân... Același copac unde acum o eternitate a fost înfăptuit păcatul primordial, un păcat comis nu din cauza ispitei șarpelui, ci a curiozității, a întrebării „Ce s-ar întâmpla dacă aș mușca?”...
Îngerul și demonul iși ating mâinile tremurânde, iar ele se unesc, dar e ca și cum le-ar despărți gândul greșelii lor și remușcările amare. Îngerul e, poate, cel mai conștient de faptele sale. Iar îngerul e, de fapt, o ea : întruchiparea inocenței și sincerității, o imagine pângărită acum de o nevinovată și nechemată poveste de iubire. Uneori se sperie de zâmbetul demonului, un zâmbet cu un înțeles echivoc, un zâmbet mefistofelic chiar și in prezența ei, dar îmblânzit la vederea lacrimilor însângerate de pe fața ei...
Cei doi se percep ca o realitate obiectivă ; dar de multe ori amândoi se întreabă dacă într-adevăr ei există și nu sunt doar roadele unui vis, personajele fictive ale unui roman, două figuri neclare născute din culorile întinse de o pensulă pe o pânză oarecare... Sau dacă nu sunt copii unui blestem.
Îngerul nu s-a mai privit în oglindă de secole. Până la urmă, ce ar vedea? Nu ar fi ea cu adevărat. Ar vedea doar părul lung și alb, aripile moi, maiestuase, mari și un chip care și-a pierdut demult lumina sfântă a candorii. În plus se teme. Se teme că dacă s-ar uita într-o oglindă, dacă s-ar vedea așa cum e acum, și-ar vedea și sufletul murdarit, dezonorat... și ar fi alungată din cer.
Demonului îi e rușine de semenii lui. Nu mai poate răni, suferințele altora îl lasă indiferent în loc să-i provoace o plăcere nebună, sadică. Nu-și privește ortacii în ochi de teamă ca aceștia să nu-i vadă acea infirmă umbră de căldură din suflet, acea pată de lumină ascunsă în întunericul infinit din el.Se teme ; se teme de pedepsele la care l-ar supune cei cu care altădată își bătea joc de sufletele celor morți, de somnul celor vii, pe care-l infestau cu coșmaruri, cu teroare... Toate bolile pe care le-a pricinuit... El, cel care provoca durere, a ajuns să se teamă de durere.
Iar acum, sub acest copac al păcatului, își privește dragostea în ochi. Privirile li se unesc, dar sunt atât de îndepărtate! E ca și cum i-ar despărți universuri, lumi întregi pe care cei doi le-au văzut, lumi care au murit, care există, care se nasc...
Ea se gândește. Probabil că au pângărit acest rai atât de rău, încât nu mai e sfânt. E nevoie de alt rai, de alți îngeri, de alți sfinți...
E o minune că El n-a aflat încă. În mod bizar, chiar ironic, amândoi păcătoșii Îi mulțumesc. Dar amândoi se tem de momentul în care va afla ; atunci va veni Apocalipsa, copacul se va usca și toți demonii iadului se vor urca pe crengile sale, dându-i foc și râzând diabolic în timp ce toți îngerii vor plânge împreună cu Adam și Eva din cauza greșelii săvârșite la rădăcinile arborelui...

Post de umplutura

N-am chef de diacritice.
Pf, a trebuit sa-mi schimb parola pentru ca eu, ca un geniu ce sunt, am apasat pe caps in loc de tab si mi-am scris parola mare si clar langa e-mail. Si ce-mi placea parola veche.
Mananc mult prea multa ciocolata, la naiba. Ma mir ca n-am carii. Adica am, da' numa' doua ceea ce mi se pare un record la cate ciocolata bag in mine si avand in vedere ca ma spal pe dinti doar dimineata si seara.
De asemenea, injur mult. N-am un bagaj foarte vast de injuraturi (adica am, da' nu le folosesc), zic numa' "dracu", "cacat", "rahat" si verbul acela care exprima actiunea de imperechere dintre femela si mascul (sau nu numai...), atat in romana, cat si in engleza. Ahh. Tre' sa ma dezvat. Macar partial.
Dejtele mele aluneca tot mai lin pe corzile / coardele chitarei, dada. De fapt, Wedding Nails chiar incepe sa suna ca lumea si aproape am ajuns la tempo-ul ei. Ba, Wilson e nebun, ba. Cum poate fi un om atat de genial?
Multa lume-mi zice ca n-arat a metalista. Da' cum adica, tre' sa arat cumva anume ca sa-mi placa o anumita muzica? Tre' sa am un tatuaj cu un craniu pe proeminenta aceea cu rolu' de a ma ajuta sa simt cand ceva pute sau nu si unu' cu o pentagrama pe posterior si un pierce in pleoapa ca sa am dreptu' sa ascult metale? Tre' sa atarne lanturi de mine si sa stiu sa marai ca Akerfeldt ca sa pot tine un Jackson in mana si sa si cant la el? ( Don't get me wrong, il iubesc pe Mikael. )
Speaking of piercings, guess who's piercing her ears. Aha. Eu. Abia astept, wuai. Tre' sa prin un moment. Si in plus tre' sa-mi cumpar cercei... Sper sa-mi pirsuiesc urechile pana in toamna. Daca n-am timp, facem. Facem, dom'le!
O sa sune asa de betiv din partea mea, da' mi-e asa pofta de o gura de bere. Mnu, nu beau, nu prea is genul de copil "I'm gonna do that just 'cause mom and dad said not to", plus ca rezistenta mea la alcool e sub zero absolut, eu de la 4 bomboane cu lichior deja ma inveselesc ca un copil in fata lu' Mosu' si de la a cincea bomboana cad pe jos ( de ce se zice asa? Pleonasmul e evident, doar n-ai cum sa cazi pe sus. ).
Ahh. Am mai zis ca ador anticariatele? Am fost recent si m-am intors acasa cu 17 carti. Si inca mai vreau sa cumpar. Am gasit ieri una faina in engleza, cu vreo 20 de pagini lipsa, dar cred c-o sa mi-o cumpar totusi. O sa deduc eu ce a fost pana acolo.
Inca ma macina rau intrebarea "Exista sau nu Dumnezeu?". Pana la proba contrarie voi continua sa cred, no, desi in niciun caz ca inainte.
Nu inteleg de ce zic "ioi" si "no", doar eu is moldoveanca ( si nu pur-sange, din cate am aflat relativ recent. Sufar. Eram asa de mandra. Si moldovenii nu-s prosti si nespalati ma! Ce dracu. Or fi taranii aia care au stat toata viata lor la curu vacii, da' unu' care a crescut in civilizatie nu e asa.)
Iara aberez. Oh, am mai zis ca ador sa rad ca proasta? E asa de fain sentimentu' ala de libertate absoluta cand razi de simplul fapt ca o sticla de Pepsi se rostogoleste de pe banca si nu-ti pese de nimic, da' nimiiiiiic. Ah. Genial.
Cre'ca inchei aici.

P.S. Niciun tantar, ma! Niciun tantar pana acum nu mi-a intrat bazaind vioi in urechile mele care urlau dupa liniste ca sa doarma! Nu-mi vine sa cred. Asta e un record. Desi, dupa cat a plouat (si dupa cat inca mai ploua), fac o profetie cu doua variante : ori se vor inmulti peste masura si va fi un miracol daca n-o sa ajung ca o stafida carunta pana in toamna, ori se vor ineca toti. Votez pentru a doua varianta. Muhahaha.

P.P.S. Da, stiu, multe greseli si-n postul asta, is prea lenesa sa le corectez. Mi-am amintit o intamplare mirobolanta de azi dimineata. Ma trezesc eu pe la 9 jumate (cred), stau in pat ca o leguma turtita, incerc sa adorm inapoi, evident ca nu pot. Mbuuuun. Ma dau eu jos din pat la 10 jumate, ma duc chiauna la mama, ma chinui sa vorbesc cu ea, gura mea refuza sa scoata ceva mai mult decat un mormait pe care nici eu nu l-am inteles, imi iau de mancare, imi revin, imi revine si debitu' obisnuit de vorbe, incep sa turui ca o moara hodorogita, ma trimite mama la cumparaturi, ma duc. Mbun. Ca de obicei, plec fara sacosa, doar ce-mi trebuie sacosa, n-am maini? N-am buzunare? Eu-s femeie practica. Bun, ma iau, ma car prin ploaie pana la magazin, iar un Bors Fermecat, Vrajit, Magic sau cum e (ce-i asa de magic la el, ti se toarna singur in gura? ), iau o legatura de leustean si una de pantrunjel (noroc ca stie tanti aia ce sa-mi dea, desi mi-ar putea face o poanta odata si sa-mi dea altceva, ca eu nu fac diferenta intre plantele astea. Rusine mie, stiu, da' asta e, atata timp cat stiu sa le tai si unde sa le pun in mancare, mi se pare ok. ), ma inapoiez acasa unde ma asteapta mama cu nerabdarea arzandu-i in vene ca sa termine borsu' ala atat de ne-magic, dar atat de gustos. Asa. Intre timp ma duc sa deschid calculatoru' care face un zgomot ciudat, isi aprinde si el somnoros toate luminitile alea care inca nu stiu ce rol au si... se inchide. Moare.
Ma reped urland la mama care nu prea le are in domeniu, da' cum tata nu era acasa, nu aveam la cine sa ma reped si urlu "AVEM UN RANIT PE FROOOONT, CHEMATI UN MEDIC!!!" la care mama se uita speriata la mine si ma intreaba ce rani ii ameninta viata ranitului iar eu ii spun tot urland "INIMA II CEDEAZA, SANGEREAZA, A FOST BATUT CRUNT!!!", in alte cuvinte ii impartasesc cu juma' de gura banuiala mea cum ca s-a ars sursa. Dupa tot acest taraboi ma duc si ma gandesc ca totusi nu o fi bagat bine in priza si incep sa umblu pe la toaaaate prizele, ca nu stiu care-i unitatea, fixandu-le bine de tot. PC-ul prinde viata dupa aceasta operatiune iar eu ma duc la mama si-i comunic victoria glorioasa, spunandu-i cum am resuscitat ranitul si l-am readus la viata, sub privirile ei mandre pironite in oala cu bors.