Bun venit

M-ai lăsat să-mi prind în păr
Clame-mpodobite cu flori
Și fericire de vară.

Ai adunat vântul cald
Într-o revărsare unduitoare
De ape negre
Pe umeri goi.
Și albi.

Ai prescimbat liniștea gri
A zăpezilor unite cu norii
În râsete.
Albastre și verzi.

Ai scuturat melacolia frunzelor moarte
În petale vii încărcate de albine
Și zumzet.

Bun venit.

Cosmar.

"Mi-am imaginat asa... un cataclism sub o forma noua, formata din toate temerile oamenilor. Fiecare fobie, fiecare cosmar, fiecare film de groaza care te-a speriat, pana si cea mai mica frica a fiecarui om . Toate astea adunate intr-un imens cataclism...
Si intuneric."
Al.

Urme

Gheața a pus flori la geamuri...
A vrut să compenseze lipsa lor pe timp de frig, sau cine știe ce a avut în minte...
Și ninge greu.

E ca și cum aceeași vară iubită a albit...
Flora s-a făcut sticlă rece, și-a aruncat culorile în timpul trecut.
Și-i frig mereu.

E fantomatic totul
Și-acuma se sperie mințile infantile cu povești cu lupul cel rău...
Care caută sânge.

În abisul alb se văd pete negre.
Urmele tale pe ce a fost - așa ai călcat tu totul în picioare...
Și-n urmă-i gheața care plânge.

Alter Ego III. Eu, dincolo de oglindă

Plâng cu lacrimi de vorbe și îi scald pe mulți în ele, așsa cum eu mă scald în timp.
Șoptesc priviri neînțelese... netălmacite și pierdute.
Mă exteriorizez prin îmbujorări.
Iriși ciocolatii de tristețe sunt zid între sufletul meu și ei.
Apoi verzi ca iarba verii mă unesc de cer, formând orizontul într-un zâmbet.
Numai tu mă înțelegi deplin, natură.
Ia-mi gândurile și dă-le vântului, să le elibereze măcar pe ele...
Păr negru de abanos curge peste umeri dezgoliți, undându-i.
Apoi vântul îl arată roșcat soarelui.
Și iarăși negru, udat de întuneric.


Se usucă frunzele și nimic nu le mai ține departe de vânt.
Pleacă într-o călătorie eternă - o libertate visată în veci.
Așa și păsările au plecat, așa și astrele mă uită cînd eu mi le-am pictat pe inimă, de neșters.
E-o dezolare și o jale a naturii muribunde ce mă cuprind și mă îneacă încet.
Natura e ca un Phoenix. Mereu reînviată din propria-i moarte.
Dar fiecare moarte lasă urme ce nu dispar și care dor.
Și-i trist.

Vanatoare

Pe panza neagra crapata pe ici, pe colo, se intrezaresc mici pete albe.
Nu e Luna.
Pe intunecime se profileaza chiar mai neagra decat smoala, o stanca ce rasare semet dintre brazii padurii asternute la poalele imensei pietre ce domina imprejurimile.
Solemnitatea e sufocanta in atmosfera nocturna ; nici vantul nu o tulbura, nu se strecoara printre brazi sfios, cum obisnuieste in nopti ca acestea, nici violent, vrand sa smulga arborii din sol, refuzand vehement faptul ca ei sunt mai rezistenti ca el... E incremenit totul intr-o liniste asurzitoare si intr-o nemiscare inselatoare. Nici stelele nu indraznesc sa mai luceasca.
Si totusi, de undeva din intuneric, rasare o fantoma ce urca fugind stanca, ajungand in varful ei si urland, urland cu tot sufletul, cu toata viata, ca si cum acel urlet ar fi putut chema spirite sa i se alature in aventura ca avea sa urmeze. De undeva din departari i se raspunde cu un alt urlet, ce suna ca acou al primului, dar nu e, caci altele ii urmeaza cu aceeasi intensitate si infocare.
Dar nu e Luna.
Fantasma de pe stanca dispare la fel de repede cum a aparut, topindu-se alba in densitatea neagra, trecand ca un vis si lasand in urma doar o amintire a aparitiei sale si a urletului, poate inca purtat pe undeva de vantul care a prins curaj.
Jos, in padure, fosnesc tufisurile usor, miscate de umbre negre ca moartea insasi ce se fug silentios printre brazii care tremura infricosati... Oare ce-i? E ca si cum noaptea insasi s-ar fi pogorat pe pamant, strecurandu-se agil printre plante, nefacand niciun sunet, lasand doar o urma de mister in locurile parcurse si nimic mai mult.
Incet se aduna toti in jurul fanomei albe ca cea mai pura nea, care acum, in mijlocul intunecimii vii ce maraie cu nerabdare si o inconjoara, pare un inger, lumina divina venita o data cu noaptea.
E ca o Luna pamanteana.
Luna isi arata coltii ascutiti si ingalbeniti de sangele ce-l supse din gatlejurile atator animale, aratandu-si astfel superioritatea. Lingandu-se pe botul inca incretit de gest, se aseaza pe labele de dinapoi, ridicand capul spre cer si urland din nou cu toata vlaga.
Dar nu e Luna.
Ii raspund o mie de glasuri la fel ; apoi umbrele se intorc si o iau la fuga printre brazi, purtand cu ele gestul fantomei - un bot incretit de marait, arantandu-si coltii taiosi in toata splendoarea, ca un avertisment.
Dar Luna mai sta, privind spre ei, obosita o clipa. Insa viata, pe care parca o aruncase spre cer si lume cu primul urlet, ii revine, o data cu toata vlaga ; si pleaca fugind.
Prinde incet din urma umbrele sale supuse. Pandesc, printre copaci, un cerb ce paste-ntr-o poienita.
Fantasma sta, privind atent, cu coada sus si urechile ciulite... Se linge iar pe bot, simtind deja gustul sangelui cald si al carnii proaspete...
O umbra incearca sa inainteze, dar Luna se uita la ea si inaintarea inceteaza. Acum nu poate ataca - linistea trebuie sa fie deplina, netulburata.
Adulmeca. E imbatata de mirosul prazii.
Cerbul se sperie de un fosnet o clipa, privind in directia lor. Luna se sperie si ea - daca ii scapa? Dar nu, nu, animalul uita de spaima trecuta si continua sa rupa iarba...
Acum e momentul.
Ea sare prima din intunericul viu, ca un fulger dintre norii de ploaie si cade asupra cerbului.
Dar animalul o simte - nu pe ea, infingandu-si coltii, ci spaima, chiar cu o fractiune de secunda inainte se ii rupa jugulara, si se intoarce, aparandu-se cu coarnele si agatand-o in ele, apoi aruncand-o cat colo.
Dar ea nu se lasa. Iar acum vin si umbrele mortii ce-l paste pe cerb, inconjurandu-l din toate partile. Stie ca e pierdut, dar se lupta vitejeste.
Si simte, simte colti in spate si-n picioare, sangele siroindu-i pe blana, durerea ; aude urletele si schelalaiturile lor atunci cand ii loveste si loveste si mai tare...
Luna priveste doar, atenta. Nu ii mai pasa.
Sau da?
Acum.
Sare.
Se agata maraind de gatul cerbului si il musca cu toata forta.
Izvorul rubiniu nu ezita sa apara, insotit de ultimele gemete morbide ale animalului rapus ce cade peste ea, zdrobind-o...
Dar nu da drumul. E prada ei si victoria ei.
Botul alb se inroseste, iar coltii-i devin si mai galbeni, patati de inca un omor - inca un succes.
Inima i se opreste imbatata de sangele proaspat.
Rasare Luna...

Noapte de iarnă

Îți urez pentru ultima oară "Noapte bună!"
Sau cel puțin asta aș vrea să fac.
Însă, privind în sus pe cer la lună
Înghit cuvintele, greu, și tac.

Îmi mușc buzele tremurânde
Și nu vreau decât să nu-mi mai fie frică.
Îmi închid încet genele plăpânde
Rugându-mă să nu pățesc nimică.

Simt gustul amar al sângelui cald în gură
Și-l înghit cu sete de vampir
Deschid ochii și mi-i arunc spre lună
Ce-și varsă lumina pe cimitir.

Aș vrea și să nu-mi mai fie frig ;
E-atât de rece încât zăpada-mi pare caldă.
Căzută, în soapte surde gem și strig
Privind cum însangerez zăpada.

Dar ce rost are să mai plâng?
M-aplec încet și sărut omătul
Iar mâinile reci la piept mi le strâng
Așteptând să se rupă sărutul.

Și-ncet mă albesc precum neaua
Și-urez lumii "Noapte bună!".
Privesc cum încet mi-apune steaua
Și-adorm pe zăpada sângerandă...

Alter Ego II. Self-love

The only dance I know is running. The only tears I shed are pure ice. I do not believe in the existence of love and when told that it's real I object. I know I'm right. I'm always right. I reached a certain level of maturity and intelligence that cannot be reached by many. I observe - I look at the world and what it is made of. I know it very well, maybe too well. I know its people. They are all soulless and fake and hypocrite. None of them is sincere. And all in all, why would they be? The truth not only hurts, but it also takes away a great deal of money and success, and that's what people are after. So why tell the truth?
I seldom take part in this world, though I live in it. But when I do, I'm just like the others - a liar, a tool in the hands of hypocrisy and an atheist. I cannot stand this filthy prison filled with always happy people who belong to the finest society, or the ones who do nothing but beg for money.
I absolutely despise both of them for they're both stealing money - one way or another. And all trough lies! And yes, I know how to notice the lies. In fact, I know it so well that it's become something easy for me. I look at the rich people who try to convince themselves that they are some kind of gods ; I look at the poor people who do nothing for themselves and prefer to beg. I loathe them. I loathe them all.


The only dance I know is running. Running alongside with love - yes, love! What can be purer that perfection? And this is perfection! It feels as if it's alive, for I feel it, and not only me. How can one not believe in it? How can some not believe in God, when God gave us love? Only by feeling the warmth of the sun that inner peace takes over... It's real. I know it's real.
What would our world be without the truth? It hurts, of course it hurts... But still, it is the one thing that can heal wounds and provide justice. Without the truth, our souls may never be at peace.
I love this world in which I live. I love the fresh morning air and summer nights spent on a green field. I love to be a happy person by doing things that please me - reading, especially. A high level of culture is needed in my life - my soul demands it. I love to laugh and to breathe. I love to love.
Alas, this is perfection!