Vreau. Nu pot.

Mi-am dat seama că a fost de ajuns să se încălzească afară ca să...
Mi-au fost de ajuns un fluture și un vis ca să...

...

Iar îmi pierd cuvintele.
Ideea e că eu chiar nu pot urî.

Demone

Demone, ești frumos ca un înger
Demone...mă sfâșii încet.
Mă abandonezi în ploile gri ale toamnei
Și-n uitare.
Demone, tu vii doar noaptea.
Demone, ești aici mereu
Și-aș vrea să nu pleci vreodată.
Demone... ești dureros ca un înger.
Demone, ce te plimbi în grădina ta albă
Cu îngeri de marmură,
Cu aripi, mari, întinse,
Și capul plecat spre pământ,
Tu, demone, ești icoana mea.
Demone, ești cald precum e focul
Și alb ca zăpada.
Demone, demone... ești rece ca cerul infinit
Și negru precum corbii.
Demone, ești melodia unui pian abia atins
Și strigătul de disperare.
Demone... tu ești un înger.
În grădina ta de marmură,
Ești cea mai frumoasă statuie,
Cu aripile rupte,
Ești mic, ascuns într-un colț,
Rece precum moartea și somnul;
Demone, ești imaterial precum un vis,
Ești cel mai frumos coșmar
Și cel mai dulce chin,
Demone, tu, îngerul meu fără aripi...

Corbul alb

Corbii zboară
În noapte
Iar aripile lor bat
În șoapte.

Doar un corb e alb
Și speriat.
Frații săi -umbrele-
L-au abandonat.

În zăpada rece
Stă întins un corb.
Corbul se uită cum ninge.
Corbul e orb.

Legături

Eu sunt legată la mâini și la ochi.
Încerc să gândesc, dar totul e în ceață,
Ceața e prea deasă
Și nu văd.
Nu văd...
Doar pe tine te văd,
Dar nu știu dacă așa cum ești
Sau așa cum aș vrea eu să fii.
Încerc să-mi impun adevărul
Dar sunt oarbă în fața lui...


Încerc să te ating și nu pot,
Am mâinile legate,
Legate mult prea strâns,
Mă dor.
Încerc să te țin în brațe
Și încheieturile îmi sângerează
Când încerc să rup frânghia.


Sunt legată la mâini și la ochi,
Sunt neputincioasă...
Plâng, și mâinile mă dor.

Cold

The cold wind's blowing silently through the old trees.
Not a sound; and yet I can hear it screaming.
The cold raindrops fall like tears
Touching my cheeks -
Liquid ice that burns my skin.
I froze silently long ago
When the last rays of light turned to ashes.

Trec luni

Trec luni fără să te văd
Și frigul mă găsește în fața aceluiași geam
Acum înghețat, deși e toamnă.
Frunzele sângerii dansează cu vântul
Și ți-aș cânta și eu o melodie
Doar, doar ai adormi
Tu, înger din brațele mele.

Toamnă / Iarnă

Totul în jur e fumuriu și neclar, -din cauza ceții prea dense- parcă tot ce era material a fost înlocuit de fantasme. Cerul nu mai există. Nici sunetul. Nici lumina. Doar frigul.
Nu se vede nimic clar. Abia se disting lucrurile aflate la un metru în fața mea și mă întreb : chiar sunt acolo?
Frunzele moarte mi se sfarmă silențios sub pașii grei ; am impresia că nu calc pe frunze, ci pe reminiscențe ale lumii ce a fost înaintea noastră.
Nu mai cred în iadul roșu, în flăcări, plin de țipete.Asta înseamnă sunet și lumină. Și căldură. Asta înseamnă că fiecare mort ar fi conștient că nu e singur, nici chiar în acel haos.
Iadul e cum îl văd eu acum. Iadul înseamnă nimic. În iad ești singur cu teama ta și cu eterna disperare. Iadul nu e roșu, e lipsit de culoare. În iad e liniște. Și frig. De aceea cadavrele celor ajunși în iad se îmbrățișează singure, sperând la lumină... căldură... și vrând să audă măcar plânsetele celor vii deasupra mormintelor lor. Dar nu-i plânge nimeni.


Ninge din aripile îngerilor.
Și le scutură, blând, ușor,
Încetișor,
Le lasă să tremure, albe,
Catifelate și calde.
Și ele ajung pe pământ reci,
Trecute prin vid
Și seci.