Cauza?

Lamă de cuțit.
Sciplește în beznă, aruncată spre un țipăt de groază.
Sunetul metalic al cuțitului căzut pe dale de piatră.
Sângele cui?

Pat alb. Așternut alb.
Moarte imaculată.
De sub așternut se ivește o mână de marmură cu șuvite de sânge.
Al cui?

Cameră goală. Mare, pustie, rece, gri.
Perdele vaporoase la geamuri.
Ea se confundă ușor c-o fantomă în rochia albă până în pământ.
Zâmbet cadaveric pe buze însângerate. Sunet de corp ușor căzut pe podeaua rece.
Cauza morții?

Casă mare, zgomot, oameni ce râd fals, ipocrizie.
Privire pierdută într-un cavou de sunete nedeslușite într-o atmosferă gri.
Lac de sânge. Privire vie, ipocrizie, râs și oameni - morți.
Criminalul?

Noapte. Felinar negru arzând galben.
Sânge de lumină pe dale de piatră, coagulat într-un lichid vișiniu, amărui...
Sângele cui?
Cauza morții?
Criminalul?
Date pirdute în neant.

Dearest.

Ipswich, England
the 23rd of May 1781

Dear Arthur,
It would be rather strange to hear voices in the depths of a lake or in the darkness of a forest - but who has ever said that madness made any sense?
And even so, my dear love, I am sure that I am not mad, as they say. They are all lying to you, they have always been, all this time. They want to tear us apart, and, God, I see that they are completing this dreadful task quite well...
You know my love for the forest, especially in fall. I love to feel the chilly wind on my skin and the fallen, dry, red leaves under my bare feet. Have you ever noticed how red they are? It's like all the warmth they felt during summer came to the surface together with autumn. Or it's like they have fallen dead, dead corpses of summer and they're covered in blood... Either way, they still are beautiful and misterious, they have something magical in them.
I used to watch them come down from the branches of the old trees. They were floating on the air, which was carrying them down gently, as if making sure they would reach the ground to simply let their macabre beauty rot there - just like my dear mother's corpse.
"Dear mother"... Why dear? I barely knew her, for she died when I was only three years old. You know the story. You, my love, know exactly what happened then without knowing what I felt. You may laugh. You may say that I truly am mad. Do as you please, for I can only reach you through the words written on this paper - they cannot feel you, touch you, slap you, stroke you or tame you rebel locks... So you needn't fear their reaction at your laughter ( which I hope will not come alive on you lips ). I, as I foolish child as I was, did not feel any sadness. I felt only emptiness, and emptiness that never ceased to exist. When she died, she locked all my memories of her deep within my mind, she sealed them with her death. I can draw you a portrait of hers just by looking at the image in my mind - and it would be perfect.
But what I remember best is her lied down in the coffin. She was as white as snow and her skin as soft as silk! She looked like an angel who was sleeping, not like a corpse of a woman who has left her family in this world to cross the border to the other one. I assume that is the reason why I call her my "dear" mother, for she is, or at least, has been dear to me.
Father said that I must have gone mad from the sadness I felt then. But I didn't feel neither sadness, nor pain. But it's then I started hearing voices - in the woods and underwater.
Some years ago one of my friends said she'd teach my to swim. It was something new to me and I have always wanted to know how it felt when to cold dark green water of the lake touched my skin, my entire body - not only the tips of my fingers.
I was a fast learner, therefore I became a good swimmer quite fast.
One day I felt the need to dive. It was like the girls were trapped in another world - the real one - and I was isolated in a world of silence. It may sound like the words of a mad person, but I was lucid at the time. I knew what I was doing perfectly, as I can recall the event.
So I dived.
I held my breath and let my body float underwater. It was like I was trapped in an ice cube, but I got used to the cold. And... I heard her voice. My dear mother's voice.
She was calling me to her, my love, she wanted me to join her!
The happiness I felt was breathtaking.
But after this, everything gets blurry. I remember only that I woke up in my bed the next day. I heard the servants talking - they said it's a miracle I didn't drown. I had a fever.
But, you know my character - when I'm determined to do something, I do it. So, when I got better, I went into the woods again to meet my old and only friends - the wind, the leaves, the trees and autumn.I have always enjoyed their company, for they can listen to my words and always agree with me. I think they are the only ones not saying that I'm mad.
And, oh, my love, I have to admit it, and you may laugh again : I love an oak tree more than you! I have watched its leaves falling at my feet every autumn, I have heard the wind blow through its branches, singing to me and I have seen that tree getting older and older... Ah, what a naive child I was! I have found myself loving it, adoring it, embracing its brown trunk and kissing the rough tree bark.
Alas! Why am I telling you things you already knew about? All I wanted to say is that one day, while I was resting upon the oak tree, I heard my mother's voice again, singing a lullaby...
She's calling me, Arthur, I know it. She's calling me from beyond the grave - the beautiful corpse that had once held my mother's soul in it.
You know what life and death are? Life consists of a body which has a heart that beats and a soul that can feel emotions, memorize things and make the body live. Death comes when the soul gets tired of being trapped and the heart needs to rest - so the body, basically, is nothing.
Imagine that the wind was actually made of the souls of those who cannot rest, and not just blowing air!
Oh dear, I wrote to much again. I think you must have gone tired of my philosophy, but I do not keep a diary, and besides, it would be boring to express me emotions to mute pages! I prefer to write to you and wait for a response.
And so I'll do.

Yours,
Lilly

Bun venit

M-ai lăsat să-mi prind în păr
Clame-mpodobite cu flori
Și fericire de vară.

Ai adunat vântul cald
Într-o revărsare unduitoare
De ape negre
Pe umeri goi.
Și albi.

Ai prescimbat liniștea gri
A zăpezilor unite cu norii
În râsete.
Albastre și verzi.

Ai scuturat melacolia frunzelor moarte
În petale vii încărcate de albine
Și zumzet.

Bun venit.

Cosmar.

"Mi-am imaginat asa... un cataclism sub o forma noua, formata din toate temerile oamenilor. Fiecare fobie, fiecare cosmar, fiecare film de groaza care te-a speriat, pana si cea mai mica frica a fiecarui om . Toate astea adunate intr-un imens cataclism...
Si intuneric."
Al.

Urme

Gheața a pus flori la geamuri...
A vrut să compenseze lipsa lor pe timp de frig, sau cine știe ce a avut în minte...
Și ninge greu.

E ca și cum aceeași vară iubită a albit...
Flora s-a făcut sticlă rece, și-a aruncat culorile în timpul trecut.
Și-i frig mereu.

E fantomatic totul
Și-acuma se sperie mințile infantile cu povești cu lupul cel rău...
Care caută sânge.

În abisul alb se văd pete negre.
Urmele tale pe ce a fost - așa ai călcat tu totul în picioare...
Și-n urmă-i gheața care plânge.

Alter Ego III. Eu, dincolo de oglindă

Plâng cu lacrimi de vorbe și îi scald pe mulți în ele, așsa cum eu mă scald în timp.
Șoptesc priviri neînțelese... netălmacite și pierdute.
Mă exteriorizez prin îmbujorări.
Iriși ciocolatii de tristețe sunt zid între sufletul meu și ei.
Apoi verzi ca iarba verii mă unesc de cer, formând orizontul într-un zâmbet.
Numai tu mă înțelegi deplin, natură.
Ia-mi gândurile și dă-le vântului, să le elibereze măcar pe ele...
Păr negru de abanos curge peste umeri dezgoliți, undându-i.
Apoi vântul îl arată roșcat soarelui.
Și iarăși negru, udat de întuneric.


Se usucă frunzele și nimic nu le mai ține departe de vânt.
Pleacă într-o călătorie eternă - o libertate visată în veci.
Așa și păsările au plecat, așa și astrele mă uită cînd eu mi le-am pictat pe inimă, de neșters.
E-o dezolare și o jale a naturii muribunde ce mă cuprind și mă îneacă încet.
Natura e ca un Phoenix. Mereu reînviată din propria-i moarte.
Dar fiecare moarte lasă urme ce nu dispar și care dor.
Și-i trist.

Vanatoare

Pe panza neagra crapata pe ici, pe colo, se intrezaresc mici pete albe.
Nu e Luna.
Pe intunecime se profileaza chiar mai neagra decat smoala, o stanca ce rasare semet dintre brazii padurii asternute la poalele imensei pietre ce domina imprejurimile.
Solemnitatea e sufocanta in atmosfera nocturna ; nici vantul nu o tulbura, nu se strecoara printre brazi sfios, cum obisnuieste in nopti ca acestea, nici violent, vrand sa smulga arborii din sol, refuzand vehement faptul ca ei sunt mai rezistenti ca el... E incremenit totul intr-o liniste asurzitoare si intr-o nemiscare inselatoare. Nici stelele nu indraznesc sa mai luceasca.
Si totusi, de undeva din intuneric, rasare o fantoma ce urca fugind stanca, ajungand in varful ei si urland, urland cu tot sufletul, cu toata viata, ca si cum acel urlet ar fi putut chema spirite sa i se alature in aventura ca avea sa urmeze. De undeva din departari i se raspunde cu un alt urlet, ce suna ca acou al primului, dar nu e, caci altele ii urmeaza cu aceeasi intensitate si infocare.
Dar nu e Luna.
Fantasma de pe stanca dispare la fel de repede cum a aparut, topindu-se alba in densitatea neagra, trecand ca un vis si lasand in urma doar o amintire a aparitiei sale si a urletului, poate inca purtat pe undeva de vantul care a prins curaj.
Jos, in padure, fosnesc tufisurile usor, miscate de umbre negre ca moartea insasi ce se fug silentios printre brazii care tremura infricosati... Oare ce-i? E ca si cum noaptea insasi s-ar fi pogorat pe pamant, strecurandu-se agil printre plante, nefacand niciun sunet, lasand doar o urma de mister in locurile parcurse si nimic mai mult.
Incet se aduna toti in jurul fanomei albe ca cea mai pura nea, care acum, in mijlocul intunecimii vii ce maraie cu nerabdare si o inconjoara, pare un inger, lumina divina venita o data cu noaptea.
E ca o Luna pamanteana.
Luna isi arata coltii ascutiti si ingalbeniti de sangele ce-l supse din gatlejurile atator animale, aratandu-si astfel superioritatea. Lingandu-se pe botul inca incretit de gest, se aseaza pe labele de dinapoi, ridicand capul spre cer si urland din nou cu toata vlaga.
Dar nu e Luna.
Ii raspund o mie de glasuri la fel ; apoi umbrele se intorc si o iau la fuga printre brazi, purtand cu ele gestul fantomei - un bot incretit de marait, arantandu-si coltii taiosi in toata splendoarea, ca un avertisment.
Dar Luna mai sta, privind spre ei, obosita o clipa. Insa viata, pe care parca o aruncase spre cer si lume cu primul urlet, ii revine, o data cu toata vlaga ; si pleaca fugind.
Prinde incet din urma umbrele sale supuse. Pandesc, printre copaci, un cerb ce paste-ntr-o poienita.
Fantasma sta, privind atent, cu coada sus si urechile ciulite... Se linge iar pe bot, simtind deja gustul sangelui cald si al carnii proaspete...
O umbra incearca sa inainteze, dar Luna se uita la ea si inaintarea inceteaza. Acum nu poate ataca - linistea trebuie sa fie deplina, netulburata.
Adulmeca. E imbatata de mirosul prazii.
Cerbul se sperie de un fosnet o clipa, privind in directia lor. Luna se sperie si ea - daca ii scapa? Dar nu, nu, animalul uita de spaima trecuta si continua sa rupa iarba...
Acum e momentul.
Ea sare prima din intunericul viu, ca un fulger dintre norii de ploaie si cade asupra cerbului.
Dar animalul o simte - nu pe ea, infingandu-si coltii, ci spaima, chiar cu o fractiune de secunda inainte se ii rupa jugulara, si se intoarce, aparandu-se cu coarnele si agatand-o in ele, apoi aruncand-o cat colo.
Dar ea nu se lasa. Iar acum vin si umbrele mortii ce-l paste pe cerb, inconjurandu-l din toate partile. Stie ca e pierdut, dar se lupta vitejeste.
Si simte, simte colti in spate si-n picioare, sangele siroindu-i pe blana, durerea ; aude urletele si schelalaiturile lor atunci cand ii loveste si loveste si mai tare...
Luna priveste doar, atenta. Nu ii mai pasa.
Sau da?
Acum.
Sare.
Se agata maraind de gatul cerbului si il musca cu toata forta.
Izvorul rubiniu nu ezita sa apara, insotit de ultimele gemete morbide ale animalului rapus ce cade peste ea, zdrobind-o...
Dar nu da drumul. E prada ei si victoria ei.
Botul alb se inroseste, iar coltii-i devin si mai galbeni, patati de inca un omor - inca un succes.
Inima i se opreste imbatata de sangele proaspat.
Rasare Luna...